O lectură despre suferință, demnitate, speranță și oamenii care ne însoțesc prin întuneric.

Licurici în lanul de pelin

Sunt cărți pe care le citești pentru poveste și sunt cărți care, pe nesimțite, te obligă să-ți schimbi locul din care privești omul. Pentru mine, Mâine eram veșnic leu face parte din a doua categorie.

Este povestea unei coborâri într-o lume în care reperele se destramă, realitatea își schimbă contururile, iar propria identitate devine greu de recunoscut. Arnhild Lauveng descrie acel sentiment teribil al pierderii controlului, al îndoielii că mai este ea însăși „autorul” propriilor gânduri și fapte.

Dar aceasta nu este doar o carte despre schizofrenie. Este o carte despre ce se întâmplă cu omul atunci când ajunge să fie văzut numai prin boala lui și, în aceeași măsură, despre ce îl poate ajuta să se întoarcă spre sine.

Aici am găsit sensul metaforei „Licurici în lanul de pelin”.

Lanul de pelin

Pelinul acestei cărți este, înainte de toate, suferința psihică. Este ceața care devine atât de densă încât cuvintele nu mai pot exprima ce se întâmplă. Este lumea care capătă proporții stranii, vocile, lupii, Căpitanul, frica, automutilarea și pierderea reperelor.

Și este teribila singurătate de a trăi ceva ce ceilalți nu pot vedea.

Dar, pe măsură ce povestea înaintează, pelinul capătă încă un gust: cel al sistemului.

Poate unele dintre cele mai tulburătoare pagini nu sunt cele în care Arnhild descrie psihoza, ci acelea în care descrie ce înseamnă să încetezi, în ochii celorlalți, să mai fii Arnhild și să devii „pacienta schizofrenică”.

Internarea îi ia, rând pe rând, lucrurile care o legau de viață: prietenii, libertatea, activitățile, obiectele personale, posibilitatea de a decide. Rămâne închisă împreună cu singurul lucru pe care îl mai avea din abundență: golul.

Ce se întâmplă când, încercând să tratăm boala, începem să pierdem omul?

Uneori până și cuvintele bolnavului sunt confiscate de diagnostic. Dacă suferă, suferința devine „simptom”. Dacă cere atenție, dorința lui este interpretată ca patologică. Dacă protestează, protestul poate fi citit tot prin filtrul bolii.

Izolarea nu este doar fizică. Este și izolarea de propria identitate.

Arnhild formulează una dintre ideile esențiale ale cărții: ea nu s-a văzut niciodată drept „o pacientă cu schizofrenie”. Era Arnhild. Numai că Arnhild se afla într-o situație foarte grea.

Diferența pare mică. În realitate, este uriașă. În primul caz, omul devine boala lui. În al doilea, boala este ceva prin care trece un om care continuă să aibă o identitate, pasiuni, resurse, vise și un viitor posibil.

Și totuși, în lanul acesta apar licuricii

Poate că tocmai fiindcă întunericul este atât de dens, gesturile mici devin în această carte enorm de luminoase.

Unul dintre cei mai frumoși licurici este mama.

După luni și ani de internări, Arnhild ajunge acasă și găsește camera pregătită, florile proaspete, salteaua încălzită, masa aranjată și ceștile fragile de porțelan cu trandafiri.

Gestul mamei spune fără discursuri terapeutice: tu ești încă fiica mea. Ești încă Arnhild. Încă poți vedea frumusețea. Încă am încredere în tine.

Pentru câteva ore, Arnhild bea nu doar ceai, ci și încredere din porțelan fin.

Acesta este un licurici.

Licurici este și omul fără diplomă de specialitate care o readucea din haos cerându-i să enumere caracteristicile unei știri. Nu făcea ceva spectaculos. O lua în serios. Vorbea cu ea despre lume, politică și cultură și îi oferea mici pauze de respirație în care putea să fie din nou om, nu pacient.

Licurici este medicul care, după ce folosește forța, face ceva aproape nemaiauzit în experiența ei de pacient: își cere iertare.

Licurici sunt vocile calme, ochii binevoitori, mâinile sigure, instrucțiunile simple.

Și licurici sunt terapeuții care rămân. Cei care continuă să creadă atunci când nu există rezultate vizibile.

Cei șase tovarăși de drum

Unul dintre fragmentele care mi-au rămas în minte este cel în care Arnhild își privește drumul spre însănătoșire prin intermediul basmului norvegian al lui Askeladden.

Eroul pleacă la drum și întâlnește, pe rând, șase personaje cu însușiri neobișnuite. Le ia cu el, iar ceea ce inițial pare straniu sau inutil se dovedește, la momentul potrivit, indispensabil.

Autoarea își recunoaște propriii „tovarăși de drum” în oamenii întâlniți de-a lungul anilor de boală și recuperare.

Uneori supraviețuim și pentru că, la momentul potrivit, cineva merge o bucată de drum alături de noi.

① Cel care se mulțumește cu pietre atunci când nu există carne

Primul tovarăș este omul capabil să lucreze cu ceea ce există, nu cu ceea ce „ar trebui” să existe.

Arnhild îl regăsește în terapeuții ocupaționali și în atelierele lor, acele mici oaze în care nu era permanent confruntată cu tot ceea ce nu putea face. Acolo sarcinile erau concrete: ceramică, pictură, croșetat, mozaic.

Nu era o vindecare miraculoasă, ci un loc în care putea din nou să facă ceva și să se priceapă la ceva.

Licuriciul lui: să vezi resursa rămasă, nu doar pierderea.

② Cel care continuă să bea chiar și dintr-un butoi din care nu curge nimic

În acest personaj, Arnhild îi recunoaște pe terapeuții care au rămas lângă ea ani întregi fără să primească recompensa vizibilă a progresului.

Nu se făcea mai bine, uneori părea chiar că se afundă, și totuși ei continuau să vină. Nu au renunțat la ea pentru că rezultatele întârziau să apară.

Licuriciul lui: perseverența celuilalt. Uneori, când omul aflat în suferință nu mai poate purta speranța, are nevoie ca cineva să o poarte pentru o vreme în locul lui.

③ Cel care poate auzi iarba crescând

Poate cel mai frumos dintre cei șase.

Este omul care știe să asculte ceea ce încă nu poate fi spus. Iarba crește aproape de pământ și crește încet; ca s-o auzi, trebuie să te apropii și, mai ales, să ai timp.

Arnhild întâlnește oameni capabili să asculte astfel, fără să vină cu răspunsuri gata pregătite.

Nu îi oferă răspunsurile, ci un fel de „pământ afânat” în care să-și poată sădi propriile răspunsuri.

Licuriciul lui: timpul, răbdarea și ascultarea adevărată.

④ Cel care vede până la capătul lumii

Este omul capabil să vadă un viitor care încă nu există.

Autoarea îl regăsește în profesioniștii care au crezut în planurile ei, dar mai ales într-o imagine care m-a impresionat profund: mama ei privind un tablou și spunându-i că într-o zi va trebui să-i pună o ramă aurie și să-l așeze deasupra canapelei din sufragerie.

În acel moment, Arnhild nu avea nici canapea, nici sufragerie, nici casă și nici măcar libertatea de a locui singură.

Dar mama le vedea.

Anii trec, iar tabloul ajunge exact acolo: într-o ramă aurie, deasupra canapelei din sufrageria ei.

Licuriciul lui: speranța împrumutată. Atunci când eu nu-mi mai pot imagina viitorul, poate exista cineva care îl vede pentru mine.

⑤ Cel atât de iute încât poate ajunge până la capătul lumii și înapoi

Acest tovarăș reprezintă oamenii care nu doar văd și ascultă, ci fac ceva concret.

Arnhild îl regăsește inclusiv printre profesioniștii sistemului public. Iar această nuanță mi se pare importantă: cartea nu transformă „sistemul” într-un răufăcător fără chip.

Același sistem care poate răni conține și oameni care găsesc soluții, deschid uși și fac posibil ajutorul.

Licuriciul lui: ajutorul concret. Uneori compasiunea înseamnă să asculți. Alteori înseamnă să găsești o soluție și să faci posibil ceea ce părea imposibil.

⑥ Cel care poate purta cincisprezece ierni și șapte veri

Ultimul tovarăș mi se pare poate cel mai profund.

Este omul care are suficient spațiu interior încât să poată suporta vremea grea a altuia. Un om care nu se sperie de furie, tristețe, rușine, anxietate, dor sau iubire. Un om care poate rămâne prezent și atunci când în celălalt este furtună.

Și este semnificativ că personajul poartă mai multe ierni decât veri.

Pentru a însoți cu adevărat un om aflat în suferință, nu este suficient să ai loc numai pentru lumina lui. Trebuie să ai loc și pentru iarnă.

Licuriciul lui: prezența care nu fuge atunci când vine furtuna.

Poate că aceștia sunt, de fapt, licuricii

Privindu-i împreună pe cei șase, am avut impresia că Arnhild alcătuiește, fără să o numească astfel, o adevărată hartă a însoțirii unui om prin suferință.

Ai nevoie de cineva care să vadă ceea ce încă poți face. De cineva care să nu renunțe când progresul nu se vede. De cineva care să aibă timp să audă iarba crescând.

De cineva care să vadă până la capătul lumii atunci când tu nu mai vezi nici ziua de mâine. De cineva care să transforme grija în ajutor concret. Și de cineva suficient de încăpător sufletește încât să nu fugă atunci când vine iarna.

Niciunul dintre acești oameni nu o vindecă singur. Niciunul nu posedă soluția miraculoasă.

Sunt tovarăși de drum.

Nu trebuie să fii soarele din viața cuiva ca să contezi. Uneori este suficient să fii un licurici.

Poate cel mai important licurici este speranța

„Ce-mi trebuia era un vis de care să mă țin.”

Mi se pare una dintre cheile întregii cărți.

Speranța nu apare aici ca optimism naiv. Nu înseamnă să-i spui unui om că totul va fi bine. Înseamnă uneori doar să nu-i iei posibilitatea ca într-o zi să-i fie bine.

Unii profesioniști îi spun că nu se va însănătoși niciodată și că trebuie să învețe să trăiască pentru totdeauna cu simptomele. Ea refuză acest verdict.

În schimb, alți oameni au curajul să privească împreună cu ea „până la capătul lumii”.

Uneori avem nevoie ca altcineva să vadă pentru noi ceea ce noi încă nu putem vedea.

Faptul că cineva poate imagina acel viitor nu îl garantează. Dar lasă deschisă posibilitatea lui.

Licuricii nu fac pelinul dulce

Și poate tocmai aici stă forța acestei cărți.

Ea nu ne spune că iubirea vindecă totul. Nu spune că un terapeut bun șterge trauma sau că speranța face suferința să dispară. Nu transformă boala într-o frumoasă lecție de viață.

Pelinul rămâne amar.

Există răni care lasă urme. Există umilințe care nu pot fi desfăcute. Există experiențe pe care corpul continuă să și le amintească mult după ce ele s-au terminat.

Dar licuricii nu există pentru a ne convinge că întunericul nu există.

Ei există ca să putem vedea prin el.

Sunt mama care păstrează camera pregătită. Terapeutul care are timp. Omul care ascultă. Medicul care spune „îmi pare rău”. Atelierul în care poți picta sau modela lut și, pentru câteva ore, nu trebuie să fii bolnav.

Sunt prietenii. Cunoașterea. Visurile. Umorul. Demnitatea. Capacitatea de a spune: eu sunt mai mult decât diagnosticul meu.

Și, mai ales, este ceva ce Arnhild pare să fi păstrat în ea chiar și atunci când aproape totul se destrăma: o parte care observa, care știa că ceva nu este în regulă, un nucleu al identității care continua să existe chiar când ea însăși nu-l mai putea vedea.

În loc de încheiere

„Foile mele nu sunt albe. Pătratul e încă acolo, dar nu e unul distructiv. E parte din întregul vieții mele. A durat ceva timp, dar am reușit. Și-am folosit toate culorile din cutia care mi s-a dat.”

Poate că a te face bine nu înseamnă să primești înapoi o foaie albă.

Nu înseamnă să te întorci la omul care ai fost înainte ca suferința să existe. Nu înseamnă să ștergi pătratul, să uiți lanul de pelin sau să pretinzi că n-a fost amar.

Înseamnă poate să ajungi în ziua în care pătratul nu mai este întreaga foaie.

Să rămână acolo, ca parte a poveștii tale, dar în jurul lui să existe din nou spațiu.

Pentru oameni. Pentru frumusețe. Pentru demnitate. Pentru alegeri. Pentru vise. Pentru o sufragerie și un tablou cu ramă aurie.

Pentru toate culorile din cutie.

Ce licurici iei cu tine?

Nu întotdeauna putem scoate omul din lanul de pelin. Dar putem avea grijă să nu rămână singur în el.

Putem fi atenți la licurici. Uneori putem deveni noi înșine unul.

Și, poate cel mai important, putem refuza să stingem lumina pe care celălalt încă o poartă în el, chiar și atunci când el însuși nu o mai poate vedea.

Tu ce licurici ai cules din această carte?

Lasă-mi în comentarii gândul, imaginea sau fragmentul din „Mâine m-am născut veșnic leu” care a rămas cu tine.