Dependența este adesea privită din exterior ca o problemă de voință sau autocontrol. Persoana își promite că nu va mai bea, fuma, paria, cumpăra compulsiv sau recurge la comportamentul care îi face rău. Reușește pentru o vreme, apoi tânjirea reapare. După consum vin rușinea, autocritica și o nouă hotărâre de a se controla. Și cercul începe din nou.
Dar ce se întâmplă dacă privim acest conflict nu ca pe o luptă dintre o parte „bună” și una „rea” a persoanei, ci ca pe un conflict între mai multe părți interioare care încearcă, fiecare în felul ei, să ne protejeze?
Modelul Internal Family Systems (IFS) oferă o perspectivă interesantă asupra acestui cerc vicios al dependenței: comportamentul adictiv poate fi înțeles nu doar prin ceea ce consumăm, ci și prin relația dintre durere, rușine, control și nevoia de alinare.
Suntem aspru judecați pentru comportamentele ce ne scapă de sub control: dependențe de alcool, pornografie, cumpărături, muncă, pariuri și judecăm la rândul nostru.
Însă, rareori ne aplecăm atenția asupra judecătorului nostru interior care pare să fie mai aspru decât orice altă voce critică din afară.
Astfel, că orice proces de dependență, poate fi văzut ca un proces extrem de polarizare între mai multe părți interne.
Partea din noi care consumă o subtanță, o activitate, o relație în exces, în detrimentul sănătății noastre. Fie că vorbim despre ahtierea după un pahar de vin, precipitarea spre sala de forță, obsesia după haine, tânjirea după tutun sau gândul permanent la sex, e această foame permanentă pentru a umple un gol, a stăpâni un tumult interior.
Apoi e partea care vrea să controleze, care urăște că ne-am drogat din nou, care își dă ochii peste cap că am cheltuit exagerat pe haine, care vrea cu orice preț să scape de partea care tânjește să consume cu orice preț drogul de orice natură ar fi el, Partea care controlează din noi urăște comportamentul de dependență.
Dependența nu este doar o problemă de voință
În conflictul acesta permanent, să consum sau să nu consum, viața arată ca un cerc vicios continuu. Un conflict între dependență și control. Între momentele când mă trezesc cu rușine după un exces de consum și apoi devin perfecționist, mă apuc cu ambiție să mă pun pe treabă, arunc sticlele goale, seringile, lamele, ascund cardurile de credit, dezinstalez aplicațiile, arunc pachetele de țigări, reduc porțiile de mâncare și mă pun pe treabă.
Încep să țip la toată lumea și mă-nfurii pe ceilalți că-s răi și obosesc de-atâta ”răutate”-n lume și ”nedreptate” și epuizare de la atâta abținere, și iată că o iau de la capăt, căci am nevoie să evadez din această realitate crudă prin dependență.
Și ciclul se reia, continuu, din nou și din nou. Căci, iată părțile din mine perfecționiste, acești manageri severi, devin epuizați și au nevoie de relaxare, de distragere.
Cum arată cercul vicios al dependenței?
Durere sau tensiune → tânjire → consum/comportament compulsiv/dependență→ alinare temporară → rușine → autocritică → control rigid → epuizare → o nouă nevoie de alinare.
Dacă mă uit la acest cerc vicios, care întreține procesul dependenței, pot să văd că e ca și un triunghi clasic de tensiune pe care-l regăsim adesea în familii: un tată ultra sever reclamă o mamă ultra indulgentă, pe principiul polarității din sistemele familiale.
Întrebarea este când un părinte este ultra exigent și celălalt părinte este ultra indulgent, ce variante îi râmân copilului? Fie se va simți neglijat, fie inundat cu o vină care nu-i aparține (scapegoated) și găsit ca țap ispășitor și trimis să fie reparat la psiholog, așa cum ne așteptăm ca simptomul de dependență al cuiva să fie anihilat prin magie.
Deci cum ajutăm copilul să nu dezvolte comportamente de dependență?
Ajutăm părinții să-și balanseze atitudinile extreme prin atingerea unui consens.
Așa e și în peisajul nostru interior războiul cu dependența.
Ce este Internal Family Systems (IFS)?
IFS privește mintea ca pe un sistem alcătuit din „părți”, fără ca asta să însemne personalități multiple. În model, Managerii încearcă preventiv să mențină controlul și funcționarea, Exilații poartă vulnerabilități și răni, iar Firefighters intervin rapid atunci când durerea Exilaților este activată, încercând să o reducă sau să o amorțească prin dependență.
Managerii: partea care încearcă să țină totul sub control
Managerii sunt părțile protectoare din noi care sunt foarte fidele sistemului psihic în a-l proteja pe termen lung de riscul copleșirii sistemului cu durere. Aici intră foarte bine perfecționismul, autocritica, controlul, promisiunea „de mâine nu mai…”. Aceste părți sunt, de obicei foarte apreciate de societatea modernă. Pe termen lung, însă, aceste părți protectoare blochează comunicarea între Sinele autentic și părțile rănite din noi, ceea ce poate duce la alienare și epuizare psihică.
Exilații: durerea pe care încercăm să nu o simțim
Exilații sunt părțile ascunse, protejate: rănile, rușinea, singurătatea, neputința etc. IFS descrie Exilații tocmai ca părți vulnerabile care pot purta durere, teamă, rușine și sentimente de neputință. Părțile amorțite prin dependență.
Protectorii impulsivi: când consumul devine o cale de a amorți durerea
Protectorii impulsivi (Firefighters) sunt părțile care se activează rapid atunci când durerea unui Exilat riscă să devină copleșitoare. Ele încearcă să reducă sau să amorțească această durere cât mai repede și pot recurge la strategii precum consumul de alcool sau droguri, mâncatul compulsiv, sexul compulsiv, jocurile de noroc, cumpărăturile excesive sau alte comportamente de dependență.
Pe termen scurt, aceste comportamente pot aduce alinare. Pe termen lung, însă, pot crea noi dificultăți și pot alimenta cercul dependenței.
De ce autocritica poate întreține cercul dependenței?
Dacă în sistemul meu intern există o parte Manager care presează și critică, aceasta poate privi cu disperare slăbiciunea Exilaților mei, părți care poartă răni vechi, încă neprocesate.
În același timp, Managerul poate critica și activarea Protectorilor impulsivi, care încearcă să distragă atenția de la durere prin comportamente precum mâncatul în exces, fumatul, consumul de alcool, cumpărăturile compulsive sau jocurile de noroc.
În locul acestui conflict permanent între părți, este nevoie de un dialog interior în care Sinele să poată intra în relație cu fiecare dintre ele.
În lipsa acestui dialog interior, între Sine și fiecare parte: Manager, Protectori, Exilați, peisajul interior arată ca scena beligerantă mondială de tactici de cucerire de teritorii și resurse.
Managerii care se ocupă în general de buna funcționare în lume tind să urască distractorii.
Distractorii ar face orice să uite de durere, oboseală și țipetele surde ale Exilaților.
Exilații absorb în tot acest timp multă energie din sistem pentru a fi ținuți ascunși de lumina planului conștient de către Distractori.
Și fiecare din aceste părți așteaptă să fie eliberată prin conectare cu Sinele în care acesta să poată vedea bunele intenții ale fiecărei părți, să fie martor la descărcarea poverilor ce le poartă fiecare.
Să îmi construiesc relația cu o altă persoană, fie că e copilul, partenerul, managerul, colegul, prietenul meu, comportă atenție la interacțiunea mea cu acea persoană.
Cum putem începe un dialog diferit cu partea care tânjește
Să îmi construiesc relația cu o parte din mine însămi, că e perfecționismul meu, că e alcoolismul, că e tristețea aceea din fundal, presupune să:
- chiar văd mai întâi de toate că acea parte nu sunt eu în totalitate
- pot să obțin astfel o distanță suficientă de ea
- ce stă ca obstacol între mine și ea
- am curiozitatea să îi cunosc mai bine intențiile, fricile, nevoile
- să-i validez intenția bună de a mă proteja
- să îi recâștig încrederea, ascultând ce poveri poartă
- și ce pot face pentru ea să nu mai trebuiască să muncească așa de mult în serviciul protecției mele.
Acest dialog interior nu presupune că suntem mai multe persoane în interior. Înseamnă să privim mintea ca pe un sistem alcătuit din mai multe părți- stări, impulsuri și tendințe care s-au format în contexte diferite și care au propriile lor povești, temeri și strategii de protecție.
Din perspectiva IFS, scopul nu este să eliminăm partea care tânjește, partea care critică sau partea care încearcă să controleze. Este să devenim suficient de curioși față de ele încât să putem înțelege ce încearcă fiecare să protejeze.
Când este nevoie de ajutor psihologic pentru o dependență?
Când comportamentul de dependență începe să afecteze relațiile, sănătatea, munca, finanțele sau capacitatea persoanei de a-l controla. Dacă toată ariile vieții tind să fie organizate în jurul scopului de a consuma, atunci e un semnal clar că este nevoie de ajutor profesional.
Dacă observi că te afli repetat în acest cerc dintre tânjire, consum, rușine și încercarea rigidă de a recâștiga controlul, psihoterapia poate oferi un spațiu în care să înțelegi nu doar comportamentul, ci și ceea ce încearcă el să regleze sau să protejeze
Întrebări frecvente despre dependență
De ce este atât de greu să mă opresc chiar dacă știu că îmi face rău?
Pentru că un comportament adictiv poate îndeplini o funcție de reglare: poate reduce temporar tensiunea, durerea emoțională, singurătatea sau alte stări dificil de tolerat.
Rușinea și autocritica mă pot ajuta să renunț la o dependență?
Autocritica poate crea impresia că ne mobilizează, dar poate adăuga și mai multă tensiune și rușine cercului deja existent. Înțelegerea funcției comportamentului nu înseamnă justificarea lui, ci crearea unor condiții mai bune pentru schimbare.
Cum poate ajuta psihoterapia?
Psihoterapia poate ajuta la explorarea factorilor care declanșează comportamentul, a funcției pe care acesta o îndeplinește și la dezvoltarea unor modalități mai sigure de reglare și relaționare cu propriile emoții.