Ce se întâmplă când unul sau ambii parteneri au copii din relații anterioare? Cum construim o familie nouă fără ca un copil să simtă că își pierde părintele? Și de ce apar uneori conflicte tocmai atunci când adulții își doresc foarte mult „să fim cu toții o familie”?

Formarea unei familii recompuse poate veni cu multă speranță. După un divorț sau după încheierea unei relații importante, apar o nouă iubire, dorința unui nou început și posibilitatea de a construi o viață diferită.

Dar, atunci când există copii din relațiile anterioare, noua familie nu începe de la zero.

Fiecare vine cu propriile relații, atașamente, pierderi, obiceiuri și loialități. Iar uneori ceea ce pentru adult reprezintă un nou început poate fi trăit de copil ca o nouă pierdere.

Patricia Papernow, psiholog și terapeut de familie care a studiat timp de decenii familiile recompuse, atrage atenția asupra unei idei esențiale: familia recompusă nu este o familie nucleară obișnuită care trebuie doar să învețe să se „combine” mai bine.

Ea are o structură relațională diferită.

Înțelegerea acestei diferențe poate schimba profund felul în care privim conflictele dintre parteneri, copii și foștii parteneri.

De ce este diferită o familie recompusă?

Într-o familie formată pentru prima dată, relația de cuplu există de obicei înaintea copiilor. Partenerii au timp să construiască intimitate, încredere, obiceiuri și un mod propriu de a funcționa împreună.

Copiii apar ulterior în această relație deja formată.

Într-o familie recompusă, ordinea este inversată.

Când apare noul partener, există deja o relație profundă între părinte și copil.

Ei au ani de istorie comună. Au amintiri, ritualuri, glume, conflicte, vacanțe, moduri de a-și arăta afecțiunea și propriul lor limbaj relațional.

Noul partener intră într-o lume care exista înaintea lui.

În plus, dacă celălalt părinte al copilului este prezent în viața acestuia, el nu dispare odată cu formarea noului cuplu. Chiar dacă locuiește într-o altă casă, continuă să facă parte din universul copilului și, indirect, din viața noii familii.

Papernow numește această configurație „arhitectura familiei vitrege”.

Iar această arhitectură explică multe dintre tensiunile pe care membrii unei familii recompuse le pot interpreta, în mod greșit, ca dovezi că ceva este profund în neregulă cu ei.

„Când sunt copiii tăi aici, parcă eu nu mai exist”

Una dintre cele mai frecvente dificultăți apare între părintele biologic și noul partener.

Să ne imaginăm un cuplu care încearcă să petreacă timp împreună. Copilul intră în cameră și îi spune părintelui:

„Vino puțin, am nevoie de tine.”

Părintele se întoarce firesc spre copil.

Pentru el, gestul poate însemna:

Copilul meu are nevoie de mine. Vreau să fiu un părinte prezent.

Pentru partener, același moment poate fi trăit foarte diferit:

De fiecare dată când apare copilul, eu dispar.

Papernow descrie această dinamică prin pozițiile de „insider” și „outsider”.

Părintele și copilul sunt „insideri”. Au o relație construită în ani.

Noul partener este, cel puțin la început, „outsider”. Nu are aceeași istorie și nu ocupă același loc în viața copilului.

Ambele experiențe pot fi reale în același timp.

Noul partener poate suferi pentru că se simte exclus.

Părintele biologic poate suferi pentru că se simte prins între două persoane pe care le iubește.

De aici pot apărea reproșuri precum:

„Copiii tăi vor fi întotdeauna mai importanți decât mine.”

„De ce mă pui să aleg între tine și copilul meu?”

„Nu mai avem deloc viața noastră.”

„Când copiii sunt aici, parcă nu mai suntem un cuplu.”

Uneori problema nu este că unul dintre parteneri iubește prea mult sau prea puțin.

Problema este că structura familiei îl așază pe fiecare într-o poziție emoțională diferită.

Pentru adult este un nou început. Pentru copil poate fi încă o pierdere

Aceasta este probabil una dintre cele mai importante diferențe de perspectivă.

Pentru adult, noua relație poate însemna îndrăgostire, apropiere, sexualitate, speranță și posibilitatea unei vieți mai bune.

Pentru copil, aceeași relație poate avea o cu totul altă semnificație.

Poate însemna confirmarea faptului că mama și tata nu se vor mai împăca.

Poate însemna mai puțin timp petrecut singur cu unul dintre părinți.

Poate însemna o casă nouă, alte reguli, alte vacanțe, alte sărbători și poate alți copii cu care trebuie să împartă atenția părintelui.

Ceea ce adultul trăiește ca pe un câștig poate fi trăit simultan de copil și ca o pierdere.

De aceea, rezistența copilului nu înseamnă automat că este răsfățat, gelos sau manipulator.

Uneori, comportamentul dificil exprimă ceva ce copilul nu știe încă să spună:

Mi-e dor de cum era înainte.

Mi-e teamă că te pierd.

Nu știu care mai este locul meu.

„Dacă o plac pe ea, o trădez pe mama?”

O altă dificultate specifică familiilor recompuse este conflictul de loialitate.

Un copil poate ajunge să simtă:

Dacă mă apropii de partenera tatălui meu, înseamnă că o trădez pe mama.

Sau:

Dacă îl plac pe noul soț al mamei, înseamnă că îl înlocuiesc pe tata.

Acest conflict poate exista chiar dacă adulții nu îl exprimă direct.

Iar dacă între părinții biologici există multă ostilitate, copilului îi poate fi și mai greu să construiască o relație cu noul partener.

Un mesaj foarte important pe care îl poate primi este:

„Nimeni nu îi ia locul mamei tale.”

„Nimeni nu îi ia locul tatălui tău.”

Copilul poate construi o relație cu noul partener al părintelui fără ca acest lucru să diminueze relația cu celălalt părinte.

Cu alte cuvinte:

Nu trebuie să alegi.

O greșeală frecventă: „De acum suntem o familie”

Adulții sunt adesea pregătiți pentru noua familie înaintea copiilor.

Cuplul s-a îndrăgostit. Și-a imaginat viitorul. A vorbit despre mutarea împreună și poate despre căsătorie.

Pentru cei doi adulți, relația are deja o istorie.

Pentru copil însă, relația cu noul partener al mamei sau tatălui poate fi abia la început.

De aceea, dorința foarte puternică de a crea repede o familie unită poate produce efectul opus.

„De acum facem totul împreună.”

„Suntem o familie.”

„Trebuie să îl respecți ca pe un părinte.”

„Ar trebui să fii fericit că mama și-a refăcut viața.”

„De ce nu poți să-i dai și ei o șansă?”

Toate acestea pot fi bine intenționate.

Dar apropierea nu poate fi impusă.

Papernow subliniază că relațiile din familiile recompuse au nevoie de ani, nu de luni, pentru a se consolida.

De aceea, un obiectiv mult mai realist la început nu este iubirea, ci respectul.

Copilul nu trebuie să-și iubească imediat părintele vitreg.

Nici părintele vitreg nu trebuie să simtă imediat față de copil ceea ce simte părintele biologic.

Pentru început, poate fi suficient ca oamenii să se poată trata cu respect și să se simtă în siguranță unii cu ceilalți.

Relația poate crește de acolo.

Conexiune înainte de disciplină

Disciplina este una dintre zonele care produc frecvent conflicte în familiile recompuse.

Noul partener poate spune:

„Ești prea permisiv cu copilul tău.”

Părintele biologic poate răspunde:

„Tu ești prea dur cu el.”

Și poate apărea rapid un cerc vicios.

Cu cât părintele vitreg insistă mai mult asupra regulilor, cu atât părintele biologic simte mai mult nevoia să-și protejeze copilul.

Cu cât părintele biologic devine mai protector, cu atât noul partener simte că nimeni nu mai pune limite.

Papernow propune aici un principiu foarte util:

Conexiune înainte de corectare

În primele etape ale formării familiei, părintele biologic ar trebui să păstreze rolul principal în disciplinarea propriului copil.

Noul partener are nevoie mai întâi să construiască relația.

Să cunoască acel copil.

Să-l asculte.

Să descopere ce îi place.

Să găsească activități simple pe care le pot face împreună.

Să devină, treptat, o prezență previzibilă și sigură.

Autoritatea relațională nu apare automat odată cu mutarea împreună sau cu certificatul de căsătorie.

„La noi acasă nu se făcea așa”

Când două familii se întâlnesc, nu se întâlnesc doar niște oameni.

Se întâlnesc două culturi familiale.

Într-o casă, masa de seară se ia întotdeauna împreună. În alta, fiecare mănâncă atunci când îi este foame.

Într-o familie, copiii intră oricând în dormitorul părinților. În alta, intimitatea este foarte importantă.

Într-o casă există reguli stricte. În alta există multă flexibilitate.

Crăciunul se sărbătorește într-un anumit fel.

Vacanțele se organizează într-un anumit fel.

Banii se cheltuiesc într-un anumit fel.

Lucruri aparent mici pot provoca reacții surprinzător de puternice pentru că ele transmit ceva mult mai profund:

„Așa arată pentru mine sentimentul de acasă.”

Papernow avertizează împotriva încercării de a uniformiza totul imediat.

Uneori două tradiții pot coexista.

Unele reguli pot rămâne diferite o perioadă.

Schimbările pot fi introduse treptat.

Iar noua familie își poate crea propriile ritualuri fără să fie nevoie să le distrugă pe toate cele vechi.

O familie recompusă nu trebuie să-și șteargă trecutul pentru a putea avea un viitor.

Copilul are nevoie să știe că nu și-a pierdut părintele

Una dintre recomandările importante ale lui Papernow este păstrarea timpului unu-la-unu dintre părinte și copil.

Uneori adulții cred că noua familie va deveni mai unită dacă toată lumea face totul împreună.

Dar copilul poate avea nevoie de exact contrariul.

O după-amiază numai cu tata.

O plimbare numai cu mama.

Un ritual pe care îl aveau înainte și care continuă.

O conversație în care noul partener nu participă.

Aceste momente îi pot transmite copilului:

„Relația noastră continuă să existe. Nu m-ai pierdut.”

Paradoxal, atunci când copilul se simte mai sigur în relația cu propriul părinte, poate avea mai mult spațiu emoțional pentru a construi o relație cu noul partener.

Și cuplul are, desigur, nevoie de propriul spațiu.

Nu trebuie să alegem între relația de cuplu și relația părinte–copil.

O familie recompusă sănătoasă are nevoie să le protejeze pe amândouă.

Fostul partener continuă să facă parte din ecuație

Aceasta este uneori una dintre realitățile cele mai greu de acceptat pentru noul partener.

Când există copii, fostul soț sau fosta soție nu dispare complet din viața familiei.

Rămâne celălalt părinte.

Vor exista programe, vacanțe, sărbători, decizii despre școală, probleme medicale, aniversări și multe alte situații care vor necesita comunicare.

Uneori pot exista și resentimente vechi.

Papernow subliniază un lucru foarte important: pentru bunăstarea copilului contează enorm procesele familiale – mai ales nivelul conflictului dintre adulți și calitatea parentingului – și nu doar structura familiei în sine.

Părinții nu trebuie să gândească identic.

Copilul poate înțelege:

La mama există anumite reguli, iar la tata altele.

Mult mai greu este să trăiască permanent cu sentimentul că se află între două tabere aflate în război.

O familie recompusă nu are nevoie să arate ca o familie „perfectă”

Poate că una dintre cele mai importante idei ale lui Papernow este tocmai aceasta:

dificultatea nu înseamnă neapărat disfuncție.

Un părinte vitreg care se simte uneori exclus nu este neapărat egoist.

Un părinte biologic care se simte prins între copil și partener nu este neapărat incapabil să pună limite.

Un copil care nu acceptă imediat noul partener nu este neapărat problematic.

Iar un cuplu care descoperă că formarea unei familii recompuse este mult mai dificilă decât și-a imaginat nu este neapărat un cuplu nepotrivit.

Uneori oamenii se confruntă pur și simplu cu provocările normale ale unei structuri familiale complexe.

Înțelegerea acestui lucru poate reduce mult rușinea, vinovăția și sentimentul de eșec.

Familia recompusă se construiește. Nu apare peste noapte.

Poate că este util să renunțăm la ideea că succesul unei familii recompuse înseamnă ca aceasta să ajungă cât mai repede să semene cu o familie în care toți membrii au fost împreună de la început.

O familie recompusă poate fi apropiată, stabilă și fericită fără ca toate relațiile din interiorul ei să fie identice.

Copilul își poate iubi părintele biologic într-un fel și poate avea o relație diferită, dar valoroasă, cu părintele vitreg.

Partenerii pot avea nevoie de timp doar pentru ei.

Părinții pot avea nevoie de timp separat cu propriii copii.

Cele două case pot avea reguli diferite.

Unele tradiții vechi pot continua, iar altele noi pot apărea.

Scopul nu este uniformitatea.

Scopul este construirea unor relații suficient de sigure încât diferențele să poată exista fără să amenințe permanent sentimentul de apartenență.

A deveni o familie recompusă este un proces, nu un eveniment.

Mutarea împreună sau căsătoria poate crea noua structură familială într-o singură zi.

Dar relațiile emoționale de care este nevoie pentru ca oamenii să se simtă cu adevărat acasă unii cu ceilalți se construiesc mult mai lent.

Au nevoie de timp, răbdare, limite, conversații dificile și, uneori, de sprijin terapeutic.

Când poate ajuta psihoterapia?

Psihoterapia de cuplu sau de familie poate fi utilă atunci când:

• unul dintre parteneri se simte permanent prins între copil și relația de cuplu;
• noul partener se simte exclus sau pe locul al doilea;
• apar conflicte repetate legate de disciplinarea copiilor;
• copilul respinge puternic noul partener sau noua configurație familială;
• există tensiuni constante legate de fostul partener;
• diferențele dintre regulile și obiceiurile celor două familii produc conflicte;
• partenerii încearcă din ce în ce mai mult „să unească familia”, dar obțin din ce în ce mai multă distanță.

În terapie, obiectivul nu este neapărat ca toată lumea să ajungă să simtă la fel sau să devină rapid „o familie fericită”.

Uneori primul pas este mult mai simplu:

să înțelegem ce se întâmplă.

Să diferențiem problemele de cuplu de problemele părinte–copil.

Să înțelegem experiența copilului fără a o transforma într-o acuzație la adresa adultului.

Să facem loc atât relației de cuplu, cât și relației dintre părinte și copil.

Și să construim treptat o formă de familie care să poată funcționa pentru oamenii reali care fac parte din ea, nu pentru imaginea ideală despre cum „ar trebui” să arate o familie.

Dacă vă aflați în procesul de formare a unei familii recompuse și simțiți că relația de cuplu, copiii sau relația cu foștii parteneri au devenit o sursă constantă de tensiune, psihoterapia poate oferi un spațiu în care aceste relații să fie înțelese separat, înainte de a încerca să fie reparate toate deodată.

Referință

Papernow, P. L. (2018). Clinical Guidelines for Working With Stepfamilies: What Family, Couple, Individual, and Child Therapists Need to Know. Family Process, 57(1), 25–51. doi:10.1111/famp.12321