Suntem aspru judecați pentru comportamentele ce ne scapă de sub control: dependențe de alcool, pornografie, cumpărături, muncă, pariuri și judecăm la rândul nostru.

Însă, rareori ne aplecăm atenția asupra judecătorului nostru interior care pare să fie mai aspru decât orice altă voce critică din afară.

Astfel, că orice proces de dependență, poate fi văzut ca un proces extrem de polarizare între mai multe părți interne.

Partea din noi care consumă o subtanță, o activitate, o relație în exces, în detrimentul sănătății noastre. Fie că vorbim despre ahtierea după un pahar de vină, precipitarea spre sala de forță, obsesia după haine, tânjirea după tutun sau gândul permanent la sex, e această foame permanentă pentru a umple un gol, a stăpâni un tumult interior.

Apoi e partea care vrea să controleze, care urăște că ne-am drogat din nou, care își dă ochii peste cap că am cheltuit exagerat pe haine, care vrea cu orice preț să scape de partea care tânjește să consume cu orice preț drogul de orice natură ar fi el.

Și în conflictul acesta permanent, să consum sau să nu consum, viața arată ca un cerc vicios continuu între momentele când mă trezesc cu rușine după un exces de consum și apoi devin perfecționist, mă apuc cu ambiție să mă pun pe treabă, arunc sticlele goale, seringile, lamele, ascund cardurile de credit, dezistalez aplicațiile, arunc pachetele de țigări, reduc porțiile de mâncare și mă pun pe treabă.

Încep să țip la toată lumea și mă-nfurii pe ceilalți că-s răi și obosesc de-atâta ”răutate”-n lume și ”nedreptate” și epuizare de la atâta abținere, și iată că o iau de la capăt, căci am nevoie să evadez din această realitate crudă.

Și ciclul se reia, continuu, din nou și din nou. Căci, iată părțile din mine perfecționiste, acești manageri severi, devin epuizați și au nevoie de relaxare, de distragere.

Dacă mă uit la acest cerc vicios, care întreține procesul dependenței,  pot să văd că e ca și un triunghi clasic de tensiune pe care-l regăsim adesea în familii: un tată ultra sever reclamă o mamă ultra indulgentă, pe principiul polarității din sistemele familiale.

Întrebarea este când un părinte este ultra exigent și celălalt părinte este ultra indulgent, ce variante îi râmân copilului? Fie se va simți neglijat, fie inundat cu o vină care nu-i aparține (scapegoated) și găsit ca țap ispășitor și trimis să fie reparat la psiholog, așa cum ne așteptăm ca simptomul de dependență al cuiva să fie anihilat prin magie.

Deci cum ajutăm copilul să nu dezvolte comportamente deviante?

Ajutăm părinții să-și balanseze atitudinile extreme prin atingerea unui consens.

Așa e și în peisajul nostru interior. În Sistemul nostru Familial Intern.

Dacă am în sistemul meu intern o parte Manager care presează, urăște cu disperare slabiciunea ”exilaților” mei care pot fi răni vechi neprocesate, sau terorizează cu critică activarea ” protectorilor” mei, care pot fi distrageri de toate felurile – mâncat în exces, fumat, alcoolism, cumpărături în exces, jocuri de noroc, atunci e nevoie de un dialog interior între Sine cu toate aceste părți.

În lipsa acestui dialog interior, între Sine și fiecare parte: Manager, Protectori, Exilați, peisajul interior arată ca scena beligerantă mondială de tactici de cucerire de teritorii și resurse.

Managerii care se ocupă în general de buna funcționare în lume tind să urască distractorii.

Distractorii ar face orice să uite de durere, oboseală și țipetele surde ale Exilaților.

Exilații absorb în tot acest timp multă energie din sistem pentru a fi ținuți ascunși de lumina planului conștient de către Distractori.

Și fiecare din aceste părți așteaptă să fie eliberați de o relație cu Sinele în care acesta să poată vedea bunele intenții ale fiecărei părți, să fie martor la descărcarea poverilor ce le poartă fiecare.

Să îmi construiesc relația cu o altă persoană, fie că e copilul, partenerul, managerul, colegul, prietenul meu, comportă atenție la interacțiunea mea cu acea persoană.

Să îmi construiesc relația cu o parte din mine însămi, că e perfecționismul meu, că e alcoolismul, că e tristețea aceea din fundal, presupune să:

• chiar văd mai întâi de toate că acea parte nu sunt eu în totalitate
• pot să obțin astfel o distanță suficientă de ea
• ce stă ca obstacol între mine și ea
• am curiozitatea să îi cunosc mai bine intențiile, fricile, nevoile
• să-i validez intenția bună de a mă proteja
• să îi recâștig încrederea, ascultând ce poveri poartă
• și ce pot face pentru ea să nu mai trebuiască să muncească așa de mult în serviciul protecției mele.

Și nu, nu, acest dialog interior, nu înseamnă că suntem mai multe persoane în interior. Înseamnă abordarea minții ca entitate multipartidă, în care fiecare stare, atitudine, tendință poate fi identificată ca avand un loc fizic în interior, o rețea neuronală specifică, o poveste de spus.