Dacă singurătatea ar reprezenta starea de Pol Nord, ce s-ar afla oare la celălalt capăt al lumii? La polul opus al singurătății?
O parte a răspunsului constă în faptul că cel mai important indicator al sănătății mentale este capacitatea de a te conecta în relațiile cu ceilalți. Când ți-ai pierdut încrederea în oameni, ai ajuns la granița dintre sănătate și tulburare psihică. Pașaportul de întoarcere spre însănătoșire este tot o relație, dar o relație specială, cu un alt om care te poate vedea, auzi, cuprinde în întregimea a ceea ce trăiești și gândești, într-un mod receptiv, non-judecativ, fără să te încadreze în etichete ori categorii diagnostice.
Ca orice altă capacitate, conectarea cu ceilalți se înscrie într-un continuum de la neîncredere, scepticism, izolare, înspre încredere, adaptare, selecție și integrare. Pe acest continuum putem întâlni diverse grade de conectare: omul monden al zilelor noastre care-și ia crâmpeie efemere de regăsire cu sute de oameni virtuali, profesionistul conectat exclusiv în contexte „safe”, în care raporturile sociale sunt reglate de o cultură organizațională, pseudo-prieteniile în care suntem împreună când e despre distracție și tendințele consumeriste de a consuma pseudo-cultură și locații opulente, însă când e gri, fiecare în cochilia ori butelia lui de vin.
Dar haideți să vedem ce reprezintă această capacitate de conectare în zilele noastre și care sunt obstacolele și oportunitățile în a atinge polul opus singurătății, adică conectarea cu altcineva.
Conexiunea în relații este compusă dintr-o serie de momente intime (nu neapărat cu conotație sexuală) în care cele două persoane împărtășesc și extrag aceeași semnificație dintr-un aspect al realității și fiecare contribuie activ la acea semnificație. Se lasă fascinați împreună de acel ceva proaspăt, spontan, care pune ceva nou în universul cunoașterii celor două ființe. Sunt acele momente de completă absorbție în care, poate, râdeți sănătos la aceeași glumă iscusită, în care amândoi/amândouă știți substraturile și contrastele ce fac comicul de situație atât de eliberator sau poate fi trăirea intensă derivată din niște versuri bine construite ce creează o emoție diferită la fiecare și, totuși, din aceeași gamă, iar complicitatea, tandemul trăirilor amplifică muzica emoțiilor în doi.
Mi-amintesc aici de anii de liceu, în care, împreună cu colegele de cameră din internatul Liceului Pedagogic (da, acel internat, de tip Bastilia, din anii ’90 și), ne adunam la povești nespuse, ascultând la un casetofon „Ploaie în luna lui Marte”, dorindu-ne să ne creăm o stare anume, de ceva mai înalt decât noi, fiecare pe vibrația și compoziția internă proprie. În aceeași gamă se nășteau cercurile literare, cercurile de poezie, trupele de teatru.
Azi, parcă, toate aceste experiențe par prăfuite și învechite, ba chiar sigilate. Nu e voie să te duci cu altcineva în zona în care să trăiești ceva intens, în orice sens — fie că e rușine, furie, tristețe sau fascinație — căci vei fi acuzat de hipersensibilitate și slăbiciune. Azi se poartă neutralitatea, robotizarea, omul-mașină, chipul fad, inert, fără nicio expresie. Intimitatea se trăiește în aplicarea glumelor în trend. Doar atât e permis. Se face o glumă și, dacă cineva nu pricepe, e ridiculizat, căci nu este la curent cu trendurile de pe social media. Astfel, devine eliminatoriu pentru conectarea cu ceilalți oameni vii să fii conectat permanent cu ce se întâmplă în social media, filme, mall-uri.
Între oameni și oameni s-a așezat, ca un lac de acumulare, tehnologia. Oamenii azi se află, în aproape orice context, pe maluri opuse, despărțiți de ecranele telefoanelor.
E o imagine vie în interiorul minții mele, decupată dintr-un colaj de amintiri, ce are o structură de tunel în tunel. Primul tunel mă duce cu gândul la o călătorie în Valea Ponorului, acum câțiva ani, la început de decembrie. Pornisem cu o gașcă de prieteni, animați de ideea de a oferi pachete de alimente locuitorilor din satele izolate din acea zonă. Și oamenii aceia, cei mai mulți singuri în casele lor cu acoperiș de paie, aveau o lumină aparte pe chip, deloc triști, cum te-ai fi așteptat, angrenați într-o mișcare super firească a pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă. Ceva din firescul acestei liniști de pe chipul lor și din naturalețea hărniciei lor m-a dus în următorul tunel al copilăriei mele la sat, cu senzațiile aievea de aer rece, veselia copiilor pe derdeluș, mirosul de lemn ars… Și acolo aș fi vrut să revin cu toată ființa mea. De ce atâta atracție către înapoi în viață, acum când se face din ce în ce mai târziu? Pentru că știu acum că viața e despre lupta între nevoia de a aparține și nevoia de a fi autentic — un contrast pe care cu toții îl purtăm în noi. Iar nostalgia după vremurile simple, în care fiecare avea rostul lui într-o comunitate structurată, este nevoia de a aparține care strigă din toți rărunchii să se rânduiască prezentul astfel încât să încăpem în el într-o formă previzibilă.
În același timp, atunci când totul e previzibil, avem un rol, avem o comunitate profesională sau de orice alt fel, poate deveni plictisitor și simțim nevoia să ni se permită mai multă libertate, să ieșim din contingent și să fim diferiți. Autenticitatea urlă în noi că nu e suficient să ne conformăm unor norme și reguli și începem să ne sufocăm de atâta predictibilitate.
De aceea cred că, în acest balans între nevoia de a aparține (unei bresle, grup, găști, club, asociații de orice fel) și nevoia de a fi autentic (permițându-ți să ai oaze de explorare, de risc, de independență, de diferențiere), experiența de a fi conectat cu altcineva pe aceeași lungime de undă, disponibil, receptiv, poate fi salvatoare, pentru că poți aduce aceste tensiuni rezultate din ciocnirile nevoilor tale pentru a le dizolva prin haz de necaz, confesiune, artă, joc, mișcare.
Precondițiile creării unei astfel de experiențe de intimitate relațională presupun:
- fiecare persoană să se dețină pe sine, să-și cunoască limitele, să fi atins un nivel de maturitate emoțională; ca într-un dans de tango, în care cei doi trebuie să aibă un ax propriu pe care se autosprijină pentru a putea contribui la armonia dansului;
- să nu existe interese duble, ascunse, care să pericliteze magia momentului ce creează o nouă semnificație; cu alte cuvinte, să existe transparență și siguranță în a afirma nevoile neîmplinite sau lipsa de reciprocitate;
- fiecare să se simtă în siguranță în prezența celuilalt, astfel încât să acceseze libertatea de a explora, de a se lăsa fascinat; ba chiar mai mult, prin conversație, să se poată potența reciproc în a găsi noi sensuri.
Obstacolele majore în crearea acestor experiențe sunt frica, epuizarea, retragerea în lumea virtuală. Rezultă de aici două efecte posibile care ne împotmolesc într-o poziție fixă:
- cu cât te străduiești să fii tu, cu atât parcă te afunzi în anonimitate, căci nu există încă lentile prin care să-ți fie văzută unicitatea;
- cu cât te străduiești să aparții, cu atât te simți inadecvat ție, pentru că emoțiile false afișate de dragul lor te înstrăinează de tine;
Când se întâmplă aceste efecte ale fricii, epuizării, retragerii în lumea virtuală, atunci simți nevoia să te retragi, să lancezești, să te liniștești tu cu tine. Și e perfect în regulă pentru o oră, o zi, o săptămână. Însă dacă acest lucru se repetă, nu mai este în regulă. Viața e doar una și e aici, acum, în clipa aceasta. Nu putem fi oameni decât printre oameni. Oricât de dur sau îndrăzneț ar suna acest lucru, e semnalul că trebuie să începi să vezi care e limita dintre trecut și prezent.
Ce aduci cu tine ca tipare repetitive în relații și ce spune acest lucru despre interiorul tău? Împotmolirea aduce o bătaie în zidurile pe care le-ai pus între tine și oameni. E momentul să răspunzi. Bătaia aceasta în zidurile ființei tale poate lua forma unei dureri cronice sau a unui sentiment de zădărnicie. Primul pas este să iei o foaie de hârtie și să conversezi cu acest semnal: durere — ce vrea să-ți transmită? ce trăire e acolo? ce te îndeamnă să faci? ce te oprește să faci?
Emoția înseamnă viață. Viața împlinită înseamnă relații semnificative și activități semnificative. Să te poți conecta cu altcineva necesită să începi să te reconectezi cu tine, cu trăirile tale. Succesul muncii cu tine va consta într-o poveste coerentă a trecutului tău, în care îți vei integra emoțiile vii îngropate și îți vei aminti de resursele tale cele mai valoroase.
Abia atunci când vei ști că ai acționat cum ai știut mai bine în momentul respectiv, cu cunoștințele pe care le aveai și cu circumstanțele care erau, și îți vei fi onorat tristețea ori nedreptatea, vei putea începe să recunoști care e arma cu care te aperi încă de oameni, dar care nu mai este necesară acum — căci te-a servit cândva, dar acum se cere să îi mulțumești și să o pui deoparte. Apoi vei dobândi un alt mod de a face față diferențelor și conflictelor și vei ști cum e să te bucuri și să vibrezi din nou în relația cu altcineva.
Nimeni altcineva nu poate face această muncă în locul tău. Eventual, cineva (un prieten, un psiholog, un duhovnic, o instanță a ta înțeleaptă) te poate însoți în drumul sinuos și eliberator al creării unei povești coerente despre cum ai devenit ceea ce ești. Însă responsabilitatea primului pas îți aparține 🙂
Când vine vorba de finețea relațiilor și a prieteniei, cartea „Micul Prinț” poate aduce nuanțele cele mai potrivite pentru a finisa peisajul complex al conexiunii dintre două ființe:
„Toate găinile se aseamănă între ele și toți oamenii se aseamănă între ei. Așa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzești, viața mi se va însenina. Voi cunoaște sunetul unor pași deosebiți de-ai tuturora. Pașii altora mă fac să intru în pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie.”
— Micul Prinț, Antoine de Saint-Exupéry