Prietenul fals cu ochi de jar

Era dimineață, era curiozitatea de a începe o nouă zi dar pentru mulți ani, parcă pentru prea mulți ani, era frica aceea pâcloasă, nefirească și totuși fidelă ce putea fi stăpânită doar cu o țigară.

Mult timp se țesea o serie aproapre nenumăbilă de țigări absorbit cu nesaț într-un mod automatizat ca mersul  pe bicicletă. Era țigara albastră de eliberare după o conversație dificilă, era țigara verde de concentrare și focus, era țigara violet de savurare a vorbitului cu strofocarea de a te distra și exersarea atitudinii „de nu-mi pasă„.

Ei bine, verde sau violet era în fapt același fals prieten cu ochi de jar ce te învăluie treptat cu un strat gros de funingine amară între tine și adevărul tău. Exact așa pentru că a-ți integra întâmplarile vesele și triste presupune să ai curajul emoțional de a sta cu tine fără să aluneci în starea aia de ciudă și rușine că ai greșit, în calvarul așteptării unui diagnostic, în doliul pierderii, dar totodată și în bucuria reușitei și în fiorii îndrăgostirii.

Țigara te amorțește în simțuri și când trăim anesteziați emoțional, când pauzele dintre țigară devin preludii și pregătiri pentru următoarea țigara indiferent dacă muncești, iubești în acea sincopă de fum, atunci viața unui fumător este viața pe maxim jumătate trăită pentru că nu poți fi prezent, atent sută la sută.

Marele mecanism al capcanei e că nu mai știm cum e să trăiești pe deplin, activ, ca șofer al propriei vieți pentru că cei mai mulți ne apucăm la 18 ani și până la 40 ani, neastâmpărul permanent de a căuta să fii în altă parte decât ești îl punem pe seama ideii năstrușnice că viața e grea și trebuie îndurată, nu percepută ca pe o oază de miracole (prietenia, ciocolata, muzica, rasaritul soarelui și al lunii, poezia, Blaga, Irvin Yalom și experiența iubirii coapte).

Se spune că opusul dependenței nu e abstinența ci cu totul altceva : conexiunea umană, experiența de a fi cu adevărat oglindit de către o altă ființă înt-o așa zisă comunicare sintonă în care emisfera dreaptă se aliniază cu emisfera dreaptă a celuilalt și se creeaza o entitate nouă: întâlnirea autentică, un spațiu ce poate fi natural decorat cu imagini și crâmpeie fragmentate de trăiri din aventurile sufletului. Golul acela interior, în felul acesta al transfuziei de emoții în spațiul sigur al unei relații se umple treptat cu țesătura coerentă a unei povești despre tine cu sens în care blocajele, eșecurile se integreaza într-o perspectivă mai largă.

Si mai sunt instrumente în tolba: starea de absorbție când faci ceva ce te stârnește și te captivează producând un ceva pentru cineva util, apoi contemplarea vitraliilor acestei lumi în care se adună cioburile sparte ale gândirii și simțirii și rezulta o capodoperă.

Pentru mine renuțarea la fumat îmi prilejuiește un mers înapoi în timp ca un recuperator de comori prăfuite și netrăite complet. Observ viața de acum de la 42 ani și fară ziduri între mine și mine, încep să fac mult mai multe lucruri, să primesc informație și energie nouă despre cer , copaci și oameni prin receptorii altadată îmbâcsiți de tutun.

Si încă ceva: când începi să trăiești eliberat de dependență, ceilalți te reprimesc în viața lor ca pe o resursă și sursă de incredere că se poate să fii pe deplin chiar și la 42 ani. Am împărtășit experiența renunțării la fumat  într-un forum pe tematica stop fumat, de la care am primit o susținere inimaginabilă:

E a 5 oara când citesc cartea lui Allen Carr. De 3 ori m-am lăsat cu ajutorul ei. De 2 ori câte 2 ani. De fiecare data m-am reapucat fie la un chef cu prietenii, fie pe un fond de stare de furie, irascibilitate.
Tata a murit când avea 52 de ani de cancer pulmonar. Aveam 9 ani și n-am sa uit niciodată chinul lui de a nu putea respira. Însă fumatul e o capcana, ai senzația ca nu te va prinde și totuși ajungi sa crezi treptat ca țigara e acel prieten fidel ce te însoțește când te bucuri, când ești stresat, când ești trist, când ești furios…
Am stins în 05 ian la orele 22.16 min ultima țigară cu nesaț, am tras din ea cu furie și regret și vina. Cu fiecare fum tras adânc și conștient în plămânii care strigau în al 12 lea ceas ca nu vor aceeași soarta ca cei ai tatălui meu, ma infuriam și imi revendicam viata trăită pe jumătate pana acum, trăită în ceața și rușinea de a nu fi bine fără tigara urlam în mine și trageam adânc, regretand cei 20 de ani în care m-am iluzionat că puterea de a trece peste obstacole stătea în blestemata de țigară!
Preferam sa alerg 21 de km, să-mi scutur funinginea din plămâni ca apoi sa fumez cu nesaț sa mă bucur de izbânda efortului decât sa renunț complet la acest viciu mârșav.
Ce prieten bun e acesta care te însoțește în dureri și bucurii, în plictiseala și concentrare, în conversațiile grele cât și în cele de taifas, dar care te stinge încet ca pe un tăciune, astfel încât iți flutura verdictul la 50 și ceva de ani, ca prețul fidelității lui este sa îți iei adio brusc și irevocabil de la viața, să nu-ți vezi copiii căsătorindu-se, sa nu îți cunoști nepoții? “Te însoțesc în bucuria prieteniei, petrecerilor, în agonia pierderilor cu condiția să îți asumi riscul de a pleca din aceasta viata mai devreme decât ai fi pregătit, chiar în momentul când ceilalți se bucura de roadele muncii lor”!
Acesta e pactul sumbru, tacit și dosit în adevărul relației cu fumatul.
E a treia zi, si e prea devreme sau totuși poate prea târziu, dar sunt hotărâtă sa vad clar ca nu țigara ma calmează, ma însoțește în deciziile înțelepte ci ea e cea care îmi provoacă irascibilitate, nerăbdare și iluzia ca ma ajuta, când de fapt e prietenul fals cu rânjet de jar.
Doamne ajuta sa am putere sa îmi păstrez luciditatea și decizia ferma de a alege viata libera, nu sclavia, asa cum va doresc și vouă.

Leave a Reply

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn