Când simțim că suntem, parcă plămădiți din alt aluat decât cei din familia noastră, sau avem un conflict perpetuu cu mama, sau cu tata, sau cu fratele, sau cu sora, avem această dorință nestăvilită de a scăpa cu orice preț de legăturile cu ei. Poate, poate, ne-om elibera. 

Mama mea m-a născut la 44 ani. Da, prilej de optimism sau de exasperare. Depinde din ce unghi de uiți. Toată copilăria mea, fantasmam la ideea de a avea o mamă tânără, relaxată, cochetă, pedantă, elegantă. Fix invers de cum era mama, cea cuprinsă de grijile gospodăriei, trudită de munca câmpului și mai târziu înhățată de ghearele depresiei. Ca apoi să ma lupt cu neputința mea de a o face să zâmbească, sau să doarmă, sau să își găsească liniștea.

De aici, probabil a luat naștere țelul meu  nestrămutat de a descoperi tainele sufletului și resursele de auto-liniștire.

Tata a plecat dintre noi când aveam 9 ani și nu am putut concepe cu mintea mea de copil ”dispariția” lui subită. Noroc că-mi apărea treptat în vis, în fiecare noapte și-și lua rămas bun. 

De aici, probabil fascinația mea constantă pentru mintea umană și potențialul nostru de vindecare.  Apoi mai târziu, n-aveam cum să scap mult timp de gândul cum ar fi fost dacă ar fi trăit să-mi vadă rezultatele, eforturile. căderile, nunta, copiii….

De aici probabil respectul meu exagerat de crispat pentru autoritate, pentru șefi, instituții…

Fratele meu mai mare cu 13 ani, mi-a fost sprijin și model de mers înainte în ciuda obstacolelor. Însă am avut adesea întrebarea aceasta în minte- ”oare chiar suntem frați?” suntem așa de diferiți….El e, parcă cea mai solară personalitate din lume, cu umor, stoicism, un incredibil simț practic, rațional, entuziast și spirit tânăr. Eu, la celelalte extreme, parcă. Îi spuneam că vreau să devin poetă. Eram îndrăgostită de poeziile lui Eminescu. Mă transportau într-un univers, balsam, incredibil de familiar cu scrisul lui la masa de brad, la flacăra lămpii, cu furiile lui înnăbușite într-un simplu ”mama nevoii”…. Fratele meu zicea că o să mor de foame ca poetă. Trebuie să mă gândesc la ceva mai pragmatic. 

El și-a trăit copilăria cu aceeași părinți, ambii prezenți, însă, într-o altă etapa a vieții lor, pe de o parte mai tineri și mai voioși, pe de altă parte, mai în plină luptă de putere în cuplu. De aici probabil curiozitatea mea pentru dinamica familiei și relațiile fraterne. Dar mai ales pentru a descoperi în viețile clienților mei, acel om- resursă care le-a fost fundamentat o bază solidă de evoluție, așa cum a fost fratele meu pentru mine. 

Celălalt frate mai mare, cu 11 ani pe care nu l-am cunoscut… El a avut un destin aparte. S-a născut prematur și cu o afecțiune neurologică. Nu putea vorbi, nu putea merge. Nu se putea auto-servi. A trăit 13 ani. Pentru ai mei a fost una din cele mai grele pietre de încercare. Eu am venit pe lume ca o făclie de speranță, pe neașteptate, pentru ai mei, care erau copleșiți de durerea creșterii unui copil bolnav. 

De aici, probabil sunt preocupată să înțeleg din ce întâmplări și calități umane, făurește viața puterea oamenilor de a îndura și de a se reconecta la noi bucurii, după mari tragedii. 

Într-un scurt rezumat, cam aceasta e ”matricea mea existențială” cum o numește  Willfried Nelles. Și de ea nu putem fugi, nu ne putem ”dezlega”. Chiar dacă uneori, de multe ori, chiar, sufocantă, apăsătoare, atunci când apare nevoia de a evada din noi înșine. Ea e cea care ne-a trasat chintesența ființei nostre. 

Și ca să poată fi vizualizată și mai clar, aceasă matrice, vă lansez aici o poveste de tip koan (ghicitoare) pe care am descoperit-o în cartea lui Willfried Nelles ” Viața nu cunoaște cale de întoarcere” (Partea II) la care am tot reflectat și voi mai reflecta de fiecare dată când va apărea impulsul de a fi dorit să am un alt trecut :

” Funcționarul Riko l-a rugat o dată pe maestrul Nansen să îi explice vechea problemă cu gâsca în sticlă:

”- Dacă bagi un boboc de gâscă într-o sticlă , a spus Riko, și îl hrănești până se face mare, cum poți apoi scoate gâsca fără s-o omori sau fără să spargi sticla?

Nansen a bătut cu putere din palme și a strigat ” Riko!

-Da, stăpâne? a tresărit funcționarul

– Vezi, a spus Nansen, gâsca e afară!”

E genul de poveste- problemă la care e nevoie de ceva timp de procesare să se așeze vreun sens. Și cumva simt și eu că nu am cuprins cu mintea înțelesul profund, așa cum nu am ajuns nici eu să accept complet trecutul așa cum a fost el. 

Însă am ajuns într-un loc în care știu că nu aș fi putut să mă bucur de copiii, de rezultatele, de iubirea, de viața de acum dacă nu aș fi trăit ceea ce am trăit.

 Și pot să spun, uitându-mă la mama acum, de exemplu la spiritul ei tânăr la 86 de ani, că viața în sine și curgerea ei poate repara de la sine răni inimaginabile. 

Dacă încercăm să scăpăm de micul nostru ecosistem de legături, nu facem altceva decât să ne împotrivim vieții însăși, riscând să omorâm gâsca. 

Astfel că Willfried Nelles propune următoarele ”cuvinte magice”, ce conțin recunoștință dar și diferențiere față de părinți care poti pregăti drumul pentru creșterea noastră distinctă, unică și în același timp recunoscătoare părinților noștri:

”.1. Da, sunteți părinții mei și eu sunt copilul vostru. Iau viața de la voi așa cum am primit-o, vă accept pe voi așa cum sunteți și pe mine așa cum sunt. 

2. Nu, nu sunt proprietatea voastră și nu sunt aici pentru a vă satisface vouă nevoile și așteptarile. Viața voastră este viața voastră, iar viața mea este viața mea. Eu nu vă aparțin nici vouă, nici mie, ci urmez acel ceva pe care îl simt potrivit pentru mine. 

3. Mulțumesc pentru viață și pentru tot ceea ce mi-ați dat. Le iau pe toate acestea și fac cu ele tot ce pot, în felul meu, în cel mai bun mod în care o pot eu face. ”

Sursă foto: arhiva familei