Prietenia și rămasul în urmă

a person standing on top of a sand dune

Era o imagine undeva într-o carte citită demult cu un indian dintr-un trib conservat în timp care, printr-o anumită conjunctură este convins să calatorească prima dată cu trenul târziu în viață. Când ajung la destinație împreună cu însoțitorul lui de drum care-l îmbia spre stația de taxiuri, omul nostru neobișnuit cu atâta viteză, zice:

„ Eu mai zăbovesc o vreme aici în gară, să-mi aștept sufletul să mă ajungă din urmă”

Viteza neobișnuită a călatoriei îi pricinuise o așa precipitare de percepții, că sufletul nu a putut ține pasul. Erau prea mulți stimuli dintr-odată pentru modul lui obișnuit de percepere, reprezentare, integrare în ”deja cunoscut”.

Azi, suntem supuși la această cascadă de stimuli din exterior în fiecare secundă: știri, cursuri, sfaturi, oferte de haine, de filme, de vacanțe, de retreat-uri, de fericiri la ofertă 2+1, de relații, de îmbogățire, încât parcă suntem într-o permanentă stare de demolare a sinelui și de permanentă lucrare de restaurare, cu o agitație interioară continuă. Și, adesea, și aici începe auto-înstrăinarea,  fără să avem curajul să ne întrebăm dacă mai e cineva acasă în interior, sau deja am fost părăsiți demult de propria taină interioară.

Știți acea senzație, în care te străduiești să faci ceea ce trebuie, înveți, lucrezi, încerci pe cât se poate să ții ritmul, la început mimând că îți place și ție ce se poartă, să te pui la punct cu ce e în trend, să asculți, să ceri sfaturi, să asculți podcasturi despre cum se trăiește, cum se învață, cum se iubește, cum se muncește și totuși, ceva e al naibii de străin și glacial în jurul tău?

Parcă ceva lipsește. Nu e despre tine. E despre ce ar fi trebuit și chiar ai și făcut, însă tot nu ești unde trebuie. Oricâte standarde de modă, de kilograme, de cunoștințe, de statut atingi, e gol și rece în jur și cu cât încerci să înțelegi, cu atât te sperii că dacă vei continua să te întrebi, te vei prăbuși.

E ca în povestea împăratului gol. Ai tot ce îți trebuie ca și cei din jur, toți par mulțumiți, încrezători în forțele proprii, însă numai tu nu ești bine. Și acest gând că nu ești bine, te îndepărtează de ceilalți, te aduce în zona singurătății dar în mod ciudat te apropie de tine.

Se deschide atunci o fereastră de oportunitate: dacă pășești și te uiți mai atent la vitrinele aparenței sociale, dincolo de zîmbete și ziduri maiestuaose, poți să întrezărești uneori un albastru de tristețe, o undă de îndoială, un dram de singurătate. Și dacă mai și riști să pătrunzi dincolo de vitrină, vorbind despre cum se simte zorul vieții tale, s-ar putea să descoperi că îți reintâlnești propriul sine, tocmai în locul din care conversația dincolo de măști începe să se întrezărească. S-ar putea să nu…E un risc…Dar dacă nu riști…se mărește distanța între tine și tine. E ca și când tu cel ce ești adevărat, rămâi ca și indianul din poveste la mii de kilometri de tristețe departe de tine cel de azi.

Ieri la cabinet,  am invitat pe scaun tristețea unei cliente să aibă ragazul de a avea o voce articulată prin care să înțelegem mesajul ei pentru clienta.

”Nu știu de ce sunt aici, dar știu că sunt dintotdeauna! Ea nu ar putea fără mine! Doar pe mine mă are!”, a spus tristețea loială, supusă și îndărătnică.

Paradoxal este că, exact așa, tristețea ne dă putere. Da. Pentru că e partea cea mai veridică din noi. Așa de mult încercăm să ne adaptăm vitezei lumii acesteia în care ni se pune presiune să fim pozitivi, fericiți cu orice preț, încât ne ascundem așa de mult culorile, fațetele personalității, doar, doar de-am încăpea în normele prescrise, încât ne înstrăinăm și de noi.

Când am venit în primul an la facultate în Cluj, in 2000, a fost ca și în povestea indianului. Totul era contrastant cu ce eram obișnuită până atunci. Toată faima mea de elevă eminentă, toată căldura și sufletul pus în relațiile cu prietenele mele de acasă, toată grija mamei, totul era știut dintr-odată doar de mine și de nimeni din cercul nou de oameni glaciali și străini. Nu mai pun la socoteală că trăiam și o mare despărțire de prietenul meu de atunci.

Când te expui într-un nou mediu, la facultate, într-un loc de muncă, într-o țară străină, ești provocat să-ți reconstruiești o identitate adaptată acelui loc la început străin. Sunt experiențe și experiențe. Unii au șansa de a reînvia rapid în noua cultură. Dar la început e o pierdere și o abstinență. Abstinență de la propria identitate pe care o știai, tocmai pentru a evalua ce se cade să manifești și ce nu. Pierdere a ceea ce nu mai este adecvat să manifești în noul mediu. Sau mai degrabă o inactivare. Cu cât mediul e mai diferit de ceea ce erai obișnuit, cu atat abstinența și pierderea te lovesc în centrul ființei tale.

In acel an, 2000, internată într-un spital cunoscut din Cluj (pesemne pierderea și abstinența mă loviseră masiv), o colegă de cameră, Alina, care este medic în US, acum, mă vizita zilnic pe perioada celor 2 săptămâni cât am fost internată. Nu mă cunoștea prea bine și nici eu pe ea înainte. Însă prezența ei constantă, nestrămutată, răbdarea ei în a fi acolo, cu mine în abisul acela, a fost crucial de salvator. Acel mod de a fi însoțită, dezinteresat, non-judecativ mi-a zidit o nouă fundație de încredere în oameni, în prietenie. În acele momente, știu sigur, că, într-un fel sufletul meu și al ei, erau acasă.

De aceea, cred cu tărie, că în prietenie este un izvor de vitalitate, pe care nici un medicament din lume nu ți-l poate oferi. De aceea, cred cu tărie, că într-un anumit tip de durere, nimeni nu trebuie să fie singur. De aceea cred că a cere ajutor, cand simțim că e abis glacial e o chestiune de viață și de moarte.

Și până la acel abis, însoțirea cu o altă ființă umană, că e partener de viață, ca e un prieten în a contempla suișurile și coborîșurile vieții, tocmai pentru a zăbovi un pic să așteptăm sufletul să ne ajungă din urmă e extrem de esențial în a trăi viața aceasta ca pe o călătorie unică, a noastră, ireversibilă cu nasul lipit de geam din cand în când, cu fereastra coborâta uneori pentru a inspira puternic ce ne aduce viața, sau luand decizia de a cobori în gările potrivite.

Dr Ronald Sharp predă un curs de literatura prieteniei și am rezonat mult cu viziunea lui despre această artă din ce în ce mai puțin exersată:

”Prietenia nu este despre ce poate cineva să facă pentru tine, este despre cine și ce puteți deveni fiecare în prezența celuilalt…. Noțiunea de a nu face nimic altceva decât să petreci un timp în compania celuilalt a devenit, în felul său, o artă pierdută”

Așa că trageți aer adânc în piept, așteptați-vă un pic sufletul să vă ajungă din urmă și dacă întârzie, înseamnă ca între voi și oameni s-a așternut o tristețe împovărătoare….

Îi spuneam ieri clientei:

Daca am face un club al tristeților oamenilor ce ne înconjoară și par împliniți…. și ea continuă:

…eu aș fi președintă de club!

Și râdem împreună, într-un crîmpei de adăpost pentru sufletele alergate de viteza amețitoare a acestor timpuri.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn