Prima mea carte citită, pe la 9-10 ani, a fost ”Dimineața Iubirii” de George Șovu. Și primele texte coerente, pe lângă clasicele Povești Nemuritoare (ironic, nu?) au fost scrisorile de dragoste ale fratelui meu cu prietena lui de atunci.

Am crescut cu misterul nedezlegat al poveștilor de dragoste din satul meu. Într-un sat micuț de 200-300 locuitori, nu prea ai cum să ratezi vreo nuntă, botez, înmormântare, ba chiar, mi-amintesc am asistat la o despărțire în public. Da, da. Era povestea imposibilă clasică în care el era dintr-o familie bogată, ea dintr-o familie săracă și el își lua rămas bună pe scena de la caminul cultural, afirmându-și în public dragostea față de ea și loialitatea față de familie. Mi s-a părut, cea mai fascinată și surpinzătorare treabă din lume, la vârsta aceea. Să fi avut vreo 6 ani? dar băiatul acela blond, înalt cu un buchet de flori în mână, declarându-și imposibiliatea în care se afla, de a alege, la urma urmei între mamă și fata pe care o iubea, mi s-a părut cea mai fascinantă și intensă treabă din lume.

Nu știu sigur, nu am mai verificat ulterior, dar pare-mi-se că totuși acel cuplu a găsit o cale să rămână împreună. Nu am idee de cum li s-au desfășurat poveștile mai departe.

Cum nu avem idee de cum li se continuă poveștile mai departe nici despre majoritatea cuplurilor din filme, care trec printr-o serie de intrigi, și în final rămân împreună și răsuflăm ușurați, însă continuarea poveștii rămâne obiectul imaginației noastre.

Cum arată fericirea radiantă a cuplului, când ea are febră, sau când ea nu doarme complet de 2 ani că au un copilaș? Cum variază binele cuplului când el simte că o ia razna dacă nu îi reușește proiectul X la serviciu, pentru că proiectul acela e parcă dovada că e cababil, contrar a ceea ce i-a tot spus tatăl lui?

În plimbarea de aseară pe una din străzile pitorești ale Clujului cu casele acelea somptuoase, ca niște castele din perioada interbelică, majoritatea cu luminile stinse, (pesemne că viața reală se desfășoară doar într-un cotlon din spatele curții, dosit să nu vadă lumea, sau și mai și, în loc să vibreze casa de prieteni și viață, se iese în alte clădiri- cluburi, terase, căci nu e în trend să mai inviți lumea acasă- dar aceasta e altă poveste), am rămas cu mintea la o întrebare: câți din oamenii aceștia ocupați, se simt ACASA, împreună cu altcineva?

În câte din cele 200 de case somptuoase, există continuarea acelei povești fulminante, într-o dragoste matură, calmă așa cum e promisă la începuturi, în incandescența și raiul îndrăgostirii celor doi? Aceeași întrebare și pentru casele din satul meu de demult în care, în mod clar lucrurile s-au schimbat, cavalerii nu-și mai declară în public dragostea și neputința.

Văd și aud frecvent cupluri care cu cele mai bune intenții, se ceartă copleșiți de nedreptatea de a nu găsi reciprocitate, de a nu se simți auziți, de a fi acuzați fără noimă, de a fi singuri în barcă, vâslind neputincioși, fără o direcție comună, obosiți.

Teoria ne învață să fim neutri în terapia de cuplu. Suntem acolo, ca și terapeut, ghid pentru a scoate ce e mai bun din relația de cuplu sau pentru a decide cursul firesc al relației lor, uneori, poate fi chiar o despărțire, dar o despărțire conștientă. Ei vin, însă obosiți, ca dintr-o serie de lupte în ring, la noi ca și la un arbitru care să spună: ”tu ai faultat acolo, tu ai fost lipsit de etică acolo și ei să răsufle ușurați: ți-am spus eu! tu erai de vină! și eu credeam că sunt nebun!”

Ca și atunci când erați copii, și primeați o smotroșeală (ceartă, bătaie) că făceați o greșeală minoră (gen cumpărați 2 pâini în loc de una), versus dacă uitați să faceți temele pentru a doua zi, nu era nici o reacție de corectare. Poate dacă s-ar fi ivit de nicăieri un arbitru al meciurilor tacite dintre părinți și copii care să le indice părinților unde au procedat greșit, sau să-i pună în vreun fel la punct, la vremea aceea ar fi fost extrem de ciudat, pentru că orice ar fi pentru copii părinții sunt ca Steaua Polară, cel puțin până la adolescența. Însă există în copilul, devenit adult, această iluzie, uneori, că dacă ar fi venit un arbitru care să orânduiască lucrurile, lucrurile ar fi stat altfel.

Dragostea romantică presupune 3 lucruri: dragostea sexuală, dragostea din inimă și traiul în comun însoțit de reciprocitate și sprijin. Orice arbitru, ca e naș, că e preot, că e psihoterapeut de cuplu are ca sarcină, nu să dea dreptate unuia sau altuia, ci să-i ajute în primul rând să fie nebuni pe rând. Deși pare simplu sau fără noimă la prima vedere, fără acest pas, e ca și când ai face ordine într-o cameră unde s-a aprins un incendiu.

Dacă intensitatea emoțiilor e incendiară și fiecare simte că explodează dacă nu este arbitrat (există acest verb, oare?) riști să rămână scrum din relație, dacă prioritizezi structura și regulile, înainte de a lăsa fără oxigen flacăra furiei. Flacăra furiei se întreține tocmai din ciocnirea intensităților. Dacă, cel puțin unul se liniștește și se simte din nou în siguranță, pericolul incendiului se îndepărtează.

Unele relații se ard rapid ca un fitil. Au venit târziu, sau e prea important pentru unul din ei, sau pentru amândoi să își trăiască libertatea de a nu se mai adapta la celălalt.

Mai sunt și relațiile în care focul furiei nu s-a aprins niciodată, sau a fost înnabușit brusc de o frică monunementală de singurătate. Aceea se macină lent și sigur pe interior de resemnarea de a nu se fi trăit pe sine în relație. Sau se resemnează cu mici plăceri iluzorii din afara relației. Doar că niciodată munca, pasiunea pentru investiții, ori pentru alergat, ori pentru șah, ori dependențele de joc, de pornografie nu vor putea înlocui niciodată sursa vie a iubirii mature asumate cu o altă ființă care se angajează să te cunoască, să te accepte, să te simtă în sufletul ei.

Adesea, primesc întrebarea aceasta în cabinet: la ce să mă aștept de la o relație? ce e adecvat și ce nu din comportamentele celuilalt? și de fiecare dată îmi amintesc ce diferrit e acum pentru generațiile de azi care au o paletă largă de alternative și au posibilitatea să probeze (!) poate, de multe ori în paralel mai multe relații cu oameni vii, față de generațiile care ne-am început viețile de cuplu în anii 90, când trimiteai o scrisoare, așteptai, reflectai, îți imaginai, primeai răspuns, unul elaborat, diferit de ”cf/brb” și experimentai dorul, apoi întâlnirea cu fiorii de rigoare. Parcă componenta aceasta de dragoste din inimă are șanse mai mari să se dilueze într-un set de criterii prin care sunt comparate mai multi candidați/candidate.

Cu alte cuvinte răspunsul meu la întrebarea ”la ce să mă aștept de la o relație” se izbește de o altă întrebare :” ce ar trebui să experimentezi într-o relație să te decizi să rămai și să muncești la acea relație?” Și ca să puteți răspunde la aceasta intrebare într-un mod concret și palbabil (ca să nu zic măsurabil) ar fi nevoie să:

faceți lucruri împreună, să aveți experiența de a colabora la proiecte comune(plănuirea unei excursii, gătit împreună, plantat copaci, drumuri lungi pe munte)pentru a vedea cum vă sincronizați ca stil, ca reacții la diferite obstacole

să petreceți timp împreună, dar și separat, pentru a experimenta dezvoltarea individuală dar și dorul de celălalt

să interacționați cu grupul de prieteni al fiecăruia, pentru că acolo veți vedea primele diferențe cu care veți avea de-a face în a doua etapă a relației, după îndrăgostire, în lupta de putere

să deveniți și mai atenți, și mai generoși când prima etapă de îndrăgostire se risipește/ e punctul de cotitură cand celălalt parcă începe să se comporte altfel, mai puțin perfect și tocmai de aceea, atunci e nevoie și mai mare de a aduce momente tămăduitoare împreună, de a oferi mai mult, de a ne pune în mintea celuilalt, de a întelege nevoile din spatele reacțiilor recalcitrante.

În orice caz, nu există un loc, metodă, curs, tehnică mai valoroasă în lume de a învăța despre noi înșine, așa cum este experiența de a construi o relație romantică.

Acolo, în focul furiei adesea ori la căldura tămăduitoare de a fi primit în sufletul altcuiva, prin fermitatea de a afirma ceea ce simți că primești sau nu primești și ai nevoie ne plămădim continuu devenirea.

De aceea, nici o relație încheiată, neîncheiată, trăită intens, ternă nu trebuie regretată. Pentru că în relațiile acestea sunt condensate toate învățaturile importante ale vieții noastre unice pe pământ, doar să avem răbdare și blândețea necesară să le percepem, îmbrățișand cu recunoștință partea pe care am iubit-o/o iubim dar mai ales pe cea care nu am iubit-o/nu o iubim din celalalt. 

Acesta e marele paradox al dragostei mature, de termen lung: vom crește mai accelerat când reușim să oferim ceea ce celălalt ne tot cere și ni se pare imposibil de oferit.

Asadar, până la urările de săbătoare, vă las cu o întrebare:

Cum ar fi să înviați partea aceea din voi care vă este cerută de cel/cea care v-ar rănit și pus inima pe jar?