A însoți durerea altcuiva

Compassion

Când ne aflăm într-o conversație în care ni se cere să fim prezenți și să luăm act despre suferința altei persoane, sunt multe variante prin care putem răspunde.

Majoritatea am fost obișnuiți să fim ”umani” și să dăm un sfat bun, să ascultăm, să oferim speranță, să ne oferim un umăr pe care cealaltă persoană să plângă.

Cu cât persoana care suferă este mai apropiată, și ni se deschide, cu atât sunt șanse mari să se activeze în noi nevoia urgentă de a găsi o soluție și să ne auzim spunând:

”o, dar nu e chiar așa de grav!”

”dar nu ar trebui să simți asta, le vezi prea în negru!”

” încearcă să faci asta ca să te simți mai bine””

”dar nu știu cum mai suporți, mai bine pleacă!”

”da, da, dar stai să vezi ce-am pățit eu!”

Cu cât durerea persoanei care suferă, activează o parte rănită din noi, cu atât sunt șanse să ne copleșească și pe noi și să vrem să facem orice, să grăbim ieșirea din acea situație și atunci, ajungem să ne identificăm cu durerea auzită, confundând soluțiile proprii cu soluțiile persoanei din fața noastră.

Și, auzim în general despre ce importantă este empatia în astfel de situații. Cât de bine ne face să fim însoțiți și noi în trăririle noastre de către o persoana empatică, care reușește să se pună în pielea noastră și să simțim că ne înțelege cu adevărat.

Și, mai este această aversiune față de  o altă atitudine față de suferință și anume: mila.

”orice, numai să nu ajung să-i fie cuiva milă de mine”.

Pentru că mila e dezonorantă, ne coboară în cele mai joase unghere ale posibilității de a aparține unei comunități demne.

Apoi, sunt persoanele evitante care, fac orice, numai să nu se expună ca fiind vulnerabile, pentru că simt că dacă se deschid, nu ajută pe nimeni cu nimic și trăiesc cu teama primordială că ”pot să incarce în mod negativ” pe cei din jur cu problemele lor. Și aleg varianta de a-și duce singuri crucea, până s-o putea. Căci nu concep, că ceilalți oameni pot să le fie adăpost și sursă de încredere în durere.

Cercetătorii în psihologie și neurologie fac disticția între 2 atitudini fundamental diferite în poziționarea față de suferința altei persoane:

  • empatia- ” a simți cu”
  • compasiunea- ”a simți pentru”

astfel, că Singer și Klimecki, în 2014, au studiat activitatea neurofiziologică la nivelul creierului corespunzătoare empatiei și respectiv compasiunii, așteptându-se ca aceste 2 tipuri de răspuns să implice aceleași rețele neuronale. Însă, au descoperit că empatia activează circuitul de rețele neuronale răspunzătoare de durere, pe când compasiunea îl activează pe cel al recompensei.

Iată care ar fi explicațiile:

Contagiunea, contaminarea emoțională, un precursor al empatiei, care se regăsește la bebeluși, implică și confuzia cu privire la limitele dintre sine și un altul.

Însă putem simți cu un altul fără să apară acest tip de confuzie identitară. Vom numi acest tip de sentiment empatie matură pentru a o distinge de contagiunea emoțională și de suferința empatică. Empatia matură implică rezonanța emoțională și o conștinetizare constantă a diferenței dintre sine și celălalt, dintre înauntru și înafară.

În schimb , contagiunea emoțională și suferința empatică se simt ca și o copleșire emoțională  ce blochează prezența și conexiunea în timp ce generează starea de excitație non-relațională.”

Așadar, cheiea unei conversații utile în care putem crea spațiu pentru durerea altcuiva, presupune în mod fundamental distincția dintre sine și celălalt. O diferențiere clară între până unde sunt eu, și de unde începe celălalt și o prezență plină de compasiune în același timp în care te pui la dispoziție, și vazând persoana din fața ta întreagă, cu resursele și punctele ei forte, dincolo de durerea ei, dar fără să te pripești să o grăbești să sară pași în procesul ei de procesare a durerii.

În realitate, linia este foarte fină între empatia ce te cotaminează cu durere și compasiunea care însoțește cu răbdare și curaj emoțional. Tocmai pentru că, cu toate intențiile bune din lume, nici cel care vrea să să ajute nu reușește să se diferențieze de cel care își povestește durerea și atunci, consecințele pot fi nefavorabile pentru ambele părți. Vezi situația unei mame care-și ascultă copilul care povestește că se simte trist. Cu cât mama se identifică cu copilul, cu atât și nu distinge între cine ea e și cine e copilul, cu atât răspunsul ei pate fi unul de contagiune emoțională sau grabă în a-l face repede bucuros, să scape de apăsarea tristeții.

De aceea, înainte de a te pune la dispoziția altcuiva, devine o datorie personală să-ți parcurgi pașii necesari pentru a-ți procese propriile răni mai vechi sau mai noi.  E o datorie față de tine, pentru că altfel riști să preiei emoții intense din altă persoană pe care nu știi cum să le gestionezi pentru că amplifică procese de doliu proprii neterminate sau emoții vii îngropate și corpul, portalul nostru fidel către lumea interioară ajunge treptat să reacționeze prin diferite procese inflamatorii.

Apoi este o datorie morală față de cel care vine cu poverile sale și așteaptă o cale de clarificare și eliberare din conversația cu tine.

Dacă suferința emoțioanală face parte, din condiția umană, încă de când suntem bebeluși pana plecăm de pe acest pâmânt, și formele în care ea se trăiește și se exprimă rămâne o parte, la fel, de-a lungul veacurilor (tristețea e tristețe de cand lumea), dar mecanismele de apărare aparent se diversifică pe măsura dinamicii științei (dependența de fentanil, video games) devine o nevoie fundamentală pentru evoluția umană, continua conștientizare a cum răspundem noi de la om la om la manifestările suferinței emoționale ale altcuiva.

Caci, deși în durere suntem singuri, pentru că nimeni altcineva nu poate simți și înțelege ce simte altcineva, șansele de revenire către o viață împlinită depind de nivelul de conexiune pe care-l putem experimenta cu alți oameni.

Așadar, cum răspundem la durerea altcuiva?

Răspunsul este amplu și implică multe ramificații, în funcție de tipul de durere, tipul de suferința, durata relației, durata suferinței.

Din experiența de viață, din cabinet, din lecturile mele, aleg să punctez 3 lucruri fundamentale de ținut cont atunci când contextul unei relații, conversații ne cere compasiunea pentru celalalt, această stare de a ”simți pentru”

  1. Să ne asigurăm că ne putem conecta cu acea parte din noi, care ascultă cu compasiune, altfel, riscăm să fim copleșiți sau prea grăbiți și dominanți
  2. Să ne diferențiem, păstrând granițele clare între modul în care cineva își poate duce și gestiona durerea și modul în care eu o traiesc pe a mea. Pot să fiu acolo, prezentă, fără să preiau durerea altcuiva
  3. Ceea ce poate părea puțin și banal, însă face adesea mai mult decât credem este oglindirea a ceea ce auzim dinspre celălalt cu curiozitate și seninătatea celui care privește un râu împotmolit, care se va dezîmpotmoli la momentul potrivit

Bert Hellinger, spune despre psihoterapie și despre profesiile care implică vindecarea, că sunt ”profesii fără speranță ”adică profesii în care e despre nevoia celuilalt, nu despre nevoia/speranța proprie de a salva lumea.

Paradoxal, nu? și totuși aflați în ”slujba vieții”, a omului, noi cei ce ne-am ales aceste profesii, avem această responsabilitate de a ne fi lustruit capacitatea de oglindire a vieții interioare a altcuiva, ocupându-ne permanent de orânduirea și aerisirea propriei vieți interioare.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn