În conflict, timpul emoțional se curbează. Ne aruncă în brațele fantomelor din trecut.

Când ne certăm cu partenerul sau partenera, ca și în această imagine, în tensiunea dintre noi, undeva, nevăzuți, mai sunt prezente cel puțin alte patru persoane: copilul din noi, copilul din celălalt și părinții acestor copii.

Căci dansul demonic în care intrăm instantaneu în ceartă este mișcat de aceste forțe nevăzute: rănile vechi de tipul „Nu sunt văzut de tine”, „Nu sunt suficient, oricât aș face”, „Tot ce nu merge este responsabilitatea mea”, „Sunt neînțeles și nevăzut”.

Când aceste vulnerabilități sunt activate în noi, acolo, pe ringul nevăzut, ne mutăm în modul strategiilor de supraviețuire: luptă (urlăm, controlăm), fugă (ne retragem, plecăm), îngheț (nu mai simțim nimic, ne blocăm), conformism excesiv (preluăm vina asupra noastră, apreciem, ne supunem).

Și toate acestea se desfășoară atât de automat, încât habar n-avem ce ni se întâmplă. Uneori, chiar uităm cu totul conținutul a ceea ce a fost în ceartă. Rămâne doar restul de venin care se scurge prin vene și apare impasul ce ne adâncește tot mai mult într-o viață trăită parcă de altcineva, nu de noi înșine.

Cum cărțile, cursurile și cuplurile din cabinet îmi sunt călăuze de zi cu zi, îmi propun să răspund la întrebarea: „Ce ni se întâmplă, de fapt, în certurile repetitive care ne aruncă în bucla nevăzută a unui timp rămas pe loc?”

Păi, în primul rând, e nevoie să facem un pas în spate și să reflectăm la întrebarea:

„Ce îmi spun în sinea mea când ajung atât de copleșit de senzația aceea puternică din timpul unei certuri?”

Empatizez cu mine. Mă uit la mine din afara mea. Răspunsul este un prim indiciu pe drumul înapoi spre rădăcina vulnerabilităților care ne aruncă mereu în vârtejul intens al conflictului.

Poate că, la început, vor apărea gânduri de tipul acuzațiilor la adresa celuilalt: „Doar el/ea e de vină!”. Și e în regulă. Mai ai puțină răbdare și vezi, dincolo de tentația de a arunca vina pe celălalt, ce efect are asupra ta ceea ce spune sau face celălalt.

Te înfurie, te întristează, te amorțește, te supune?

Cum îți vorbești tu în mintea ta de ajungi în furie, tristețe, amorțeală sau supunere?

„Sunt un nimeni pentru el/ea”, „Nu-i pasă de mine”, „Își bate joc de mine”, „Sunt de neiubit”?

Bun. Respiră. E în regulă, orice ritm ți se potrivește. Nu există nicio presiune să afli răspunsul acum, azi. Poate ai motivele tale bine întemeiate pentru care încă nu este momentul să afli răspunsul.

Voi mai încerca să-ți spun ceva ce te poate ajuta să ai mai multă îngăduință față de tine.

În familiile noastre de origine, cu cât relațiile sunt mai funcționale, cu atât membrii lor au libertatea de a simți și de a fi înțeleși într-o paletă largă de emoții. Astfel, dacă cireșele poftite s-au terminat, este firesc ca, în copilărie, să te simți frustrat. Dacă nu ai dormit foarte bine, este firesc să fii puțin morocănos. Dacă prietenul cel mai bun a plecat în alt oraș, este de înțeles să fii o perioadă trist. Dacă ai luat o notă proastă, este în regulă să fii dezamăgit sau iritat.

Familiile funcționale permit mișcarea fluidă prin noianul de trăiri umane și te acceptă și trist, și vesel, și furios, și rușinat, fără ca cineva să facă o catastrofă dintr-o emoție sau să încerce să o sufoce ori să o interzică din fașă.

Ei bine, în familiile încărcate de stres (alcoolism, sărăcie, conflicte intense și frecvente etc.), această mișcare fluidă printre expresiile diverselor trăiri umane nu este permisă. Pentru că sistemul este deja supraîncărcat de povara stresului. Și atunci, membrii familiei preiau sarcina de a fi „angajați” în roluri stabile, pentru a menține un surogat de stabilitate.

Pentru copii, această sarcină este inconștientă, nedeliberată. Pentru că, pentru ei, este o chestiune de supraviețuire ca părinții să rămână împreună, ei preiau roluri familiale care tind să se cristalizeze în personalitatea lor, limitându-le posibilitatea de a se dezvolta liber.

Fiecare astfel de rol are o funcție pentru sistem, un dar pentru personalitatea copilului și o provocare sau dificultate pe care acesta o va duce mai departe în relații.

De pildă, rolul rebelului sau al „oii negre” are funcția de a spune și de a face ceea ce nimeni altcineva nu are curaj să spună sau să facă. Aduce schimbarea într-un sistem rigid, dogmatic, construit pe reguli de necontestat. Dizolvă absurdul.

Darul copilului care poartă rolul de rebel este curajul, cutezanța de a sparge convenționalul, de a aduce schimbarea.

Provocarea lui va fi capacitatea de a se conecta și de a colabora, hipervigilența care nu îi permite să aparțină cu adevărat nicăieri. Și atunci, într-o ceartă de cuplu, ceea ce tinde să simtă, să gândească și să spună ține de fantoma acestui rol de rebel, care nu mai este necesar la vârsta adultă.

Poate că eu sau tu, sau altcineva, am avut nevoie să preluăm alte tipuri de roluri: Performantul, Pacifistul, Copilul Parentificat, Copilul Bolnav, Copilul Care Crește Ușor, Oaia Neagră. Și, dacă ne uităm cu răbdare și curiozitate la peisajul familiei de origine, așa a fost nevoie să fie. Am fost „recrutați” de sistem să acționăm ca și când am fi doar această misiune. Ca să aparținem.

Întrebarea pe care e nevoie să ți-o adresezi azi este: vrei să duci acest rol mai departe în etapa de adult în care te afli? Sau ai fi curios să începi să trăiești cu toată paleta de posibilități emoționale?

Așa cum noi, psihoterapeuții — dintre care bănuiesc că majoritatea am fost, la bază, copii parentificați — am putea să ne întrebăm din când în când:

„Cine sunt eu, dacă nu sunt indispensabil cuiva?”

Sursă imagine: tradusă din cursul de terapie de cuplu al Dr. Alexandra Solomon.