Adolescenta este o varsta la care, cu totii ne raportam ca si la era glaciara, in care toate tandreturile dinspre parinte spre copilul in curs de maturizare ingheata, si traim cu speranta ca nevoia lor de libertate nu ne va pustii propiul camin cu totul, atunci cand ei pleaca din ce in ce mai mult sa haiduceasca prin imprejurimile locului in care au crescut.
Se privesc mai mult in oglinda.
Raspund mai scurt.
Povestesc mai putin.
Isi dau ochii peste cap mai des.
Zambesc mai mult in telefon, decat noua insine ca si parinti.
Se transforma de la starea de la arici, la cel mai zambaret copil cand se-ntalneste cu prietenii.
Cer sa plece din ce in ce mai departe de casa, din ce in ce mai mult timp.
Am ocazia sa vad aceste transformari de la dependenta de suportul parintilor la independenta si cautarea validarii grupului de prieteni atat din rolul de mama cat si din rolul de psihoterapeut.
In acest articol imi propun sa va invit sa reflectati la doua mari directii de schimbare proprie ca parinte:
- Tranzitia de la restrictii la responsabilizare
- Ajustarea rolului de “sef” la rolul de “omul pe care ma pot baza”
De la restrictii la responsabilizare
Asa cum bine stiti, lastarii nostri invata in primul rand in mod implicit, observandu-ne comportamentele, atitudinile, actiunile fata de lume, viata, munca, iubire, relatii.
Daca noi suntem pasivi, nu avem vise, uitam cine suntem cu adevarat, le putem tine cele mai cizelate discursuri, ei nu vor fi suficient de receptivi la teorie. E important sa faci lucruri concrete din care ei sa-si dea seama ce functioneaza si ce nu in practica. Daca perseverezi zi de zi in a-ti exersa o deprindere cu pasiune si te luminezi pe ce zi ce trece, atunci s-ar putea sa le sadesti ideea de ” cum ar fi daca, as incerca si eu?”
Daca muncesti zi lumina si vii stresat, trist si ingandurat de la serviciu si tu ii ceri sa invete bine ca sa ajunga sa aiba un job bine platit ca tine, s-ar putea sa nu functioneze, caci, teoria suna bine, insa rezultatul concret arata taman invers. Si-atunci ” de ce sa ma chinui sa muncesc cand as putea sa- mi traiesc clipa? “
Va intrebati adesea, “cum sa-l/o conving pe fiul/fiica mea sa-si vada de scoala si sa nu mai piarda vremea, stand pe telefon?” sau ” Cum sa-l conving ca drogurile nu duc la nimic bun?”. Inainte sa conchidem un raspuns la aceasta intrebare, haideti sa ne gandim cu mintea noastra de adulti, trecuti deja prin transformarile emotionale, hormonale ale adolescentei:
- Ce anume cauta ei/ele pe telefon? Validare, exemple, diversitate, solutii anti- plictiseala. Un mod de a se simti vii si conectati la senzatii si perceptii diverse.
- Ce anume cauta ei/ele in droguri? Senzatii noi, usurare, eliberare, eliminarea fricilor, complexelor, grijilor, stresului.
Cum anume le putem raspunde la aceste nevoi, astfel incat ei sa nu mai apeleze cu nosalanta la solutiile de mai sus?
- Observati ceea ce ei fac bine, cum se imbraca, cum se aranjeaza
- Apreciati in mod autentic si specific ceea ce fac bine, cum se imbraca, cum se ingrijesc
- Oferiti-le sansa sa aleaga intre a petrece activitati noi, diverse care sa-i scoata din rutina, si mai mult decat atat, recomandabil sa fie activitati cu un scop specific si impreuna cu dvs:
- mergeti la orfelinate, sanatorii, azile de batrani impreuna si oferiti haine, mancare, zambete
- cultivati straturi de flori in gradina sau ghivece
- instalati aplicatia stelarium si invatati constelatiile iesind impreuna la o plimbare
- faceti curatenie in dulapuri, sertare, impreuna scotocind dupa amintiri ce va trezesc emotii care va unesc
- cumparati o panza si acuarele si pictati impreuna
- faceti un plan de economisire impreuna
- faceti un brainstorming, generand idei si solutii la o problema specifica de familie
- invitati-i sa-si aleaga singuri culoarea vopselei pentru camera lor
- Obisnuiti sa introduceti in rutina saptamanii, cel putin 2-3 ore de povesti impreuna in care va impartatisiti ce se intampla semnificativ in viata fiecarui membru din familie
- Fiti pur si simplu prezenti, prinvindu-i cu dragoste, chiar si atunci cand nu stiti exact cum sa umpleti golul dintr-o conversatie
De la rolul de “sef” la rolul de “omul pe care ma pot baza”
Cand in copilul dumneavoastra se gaseste inca un imbold, cat de firav de motivatie intriseca care-i sopteste ” azi pana la 6:00 chiar e important sa-mi termin tema la fizica” si noi nu observam acest imbold dar venim cu un indemn nervos si exasperant ” ai de gand sa te apuci de tema aia la fizica?”, am ucis acest imbold firav.
Cu alte cuvinte, grija noastra in exces, manifestata in forma indemnurilor poruncitoare, la baza carora se afla cele mai bune intentii, poate sa transmita copilului ca noi nu avem incredere in el, sau mai rau decat atat, ca el nu se poate baza pe o “baterie” interna motivationala, ci, e nevoie in permanenta sa fie “impinsi de la spate”.
Alternativa ar fi, sa experimentati o atitudine de incredere, ca si cand ati avea de-a face cu un copil responsabil pe care-l apreciati, il priviti cu respect, duiosie si intelegere.
Veti spune, cel mai probabil ca daca nu-l veti mai avertiza, isi va pierde calea si se va rataci.
Eu va propun sa experimentati mai mult intaririle pozitive, aprecierile, setul de reguli revizuite periodic in familie de forma – cine duce gunoiul, cine cumpara paine, cine gateste, pizza day etc si bilantul zilei la cina de seara in care fiecare vorbeste despre lucrurile bune care s-au intampla peste zi.
Va mai propun sa ii oglinditi ceea ce simte, validandu-i emotiile sub forma ” imi imaginez ca a fost foarte frustrant pentru tine sa muncesti atat si sa iei o nota totusi mica”. Sa-i dovediti ca se simte auzit, inteles, valorificat, sumarizand ceea ce spune.
Se-ntampla prea adesea, ca atat parintii cat si copiii lor adolescenti sa fie orbiti de “razboiul intre generatii” incat sa nu vada ca au scopuri comune- sa aiba o educatie buna si o pregatire adecvata pentru facultate sau pentru pregatirea pentru o profesie. Adolescentul este privit adesea ca fiind “lenes, confuz, razvratit” iar parintii ca fiind ” cicalitori, incuiati, sufocanti, surzi”.
Cum ar fi, daca problema “lipsei de efort din partea adolscentului- ingrijorare din partea parintilor” ar fi privita ca o problema comuna ce i-ar uni pe parinti si adolescenti intr-o echipa solidara, dornica sa o rezolve cu alte metode decat clasicele certuri si trantit de usi?
Atunci, poate ca adolescentul ar putea fi imputernicit sa-si asume responsabilitatea pentru propia viata, sa ia decizii benefice pentru el pe termen lung, iar parintii ar putea sa-si retraga treptat tendintele de verificare in exces ce subminau increderea si hraneau in mod paradoxal “lipsa de responsabilitate”.